Poate fi

Îmi doresc să fi ştiut să cânt la pian. Când eram mai mică, undeva prin clasa a 6-a, am făcut 3 luni de pian. Din păcate, am renunţat pentru că nu îmi plăcea de profesor; îmi dădea peste degete, nu îmi părea nici foarte curat el, tot timpul mă teroriza pentru că mă călca pe picioare încercând să îmi arate cum anume funcţionează pedalele şi uite aşa, după nici trei luni, nu m-am mai dus. Acum îmi pare rău, nu că nu m-am mai dus la el, ci că nu am încercat la altcineva şi îmi e şi greu să o iau de la început, iar când spun că doresc să ştiu să cânt la pian, înseamnă că vreau să cunosc instrumentul în cele mai mici detalii.

În prezent cânt la chitară, muzicuţă şi pian, la nivel cât se poate de mediu, adică amator. Ştiut să iau note, că citesc partituri, să duc melodii nu foarte grele până la sfârşit, dar nu e un nivel profesionist – nici pe departe. Pianul în schimb mi-ar fi plăcut să-l cunosc pe de-a-ntregul, la un nivel cu adevărat profesionist. Am tot spus de-a lungul vieţii că instrumentul meu de suflet e ba xilofonul, ba muzicuţa; cred totuşi că e pianul. Mă surprinde atât de bine... Când văd lejeritatea altora la pian, mă oftic. Mă oftic. Nu e timp, ar însemna ca 10 ani de acum înainte, să mă dedic pianului şi numai pianului. O orgă însă, tot îmi voi cumpăra într-o zi şi voi petrece nopţi în şir, lăsând muzica să intre în mine cu totul!