Cine sunt eu?

Mă întreb adesea ce anume contează pentru mine, pentru sufletul meu. Răspunsuri, găsesc nenumărate, putere pentru a le duce la bun sfârşit, mai puţină. Veşnica dilemă şi stare de nemulţumire: de ce trebuie să conteze liniştea celuilalt, mai mult decât liniştea mea? Atunci când vine vorba de luat decizii, mă codesc; decizii foarte importante, nu o simplă plecare la plimbare prin parc. Codeală pentru că există teama ca cel de lângă mine să se strâmbe pe la spatele meu. O viaţă întreagă luăm decizii în funcţie de cei de lângă noi. Singura perioadă pură, neîntinată şi fără griji şi lipsuri sufleteşti, este perioada copilăriei, cea în care nu ne dăm seama ce anume reprezintă pentru ceilalţi, mofturile şi nevoile noastre; ştim pur şi simplu ce anume ne dorim şi exprimăm acea stare de fapt, la fel de simplu. Treptat, începem să ne dăm seama de cum anume stau lucrurile în jurul nostru şi majoritatea începem să ne închidem, să nu mişcăm un deget fără a întoarce pe o sută de părţi înfluenţa deciziilor noastre asupra tuturor celor existenţi în viaţa noastră. Şi uite aşa, dispar siguranţele noastre sufleteşti. Zilele trecute, îmi spunea o fetiţă de 5 ani şi jumătate „dacă nu mă ierţi, nu am să mai fiu prietena ta”; „cum, ai să dai uitării toată perioada noatră, petrecută împreună?” „da, nu am să mai vorbesc cu tine niciodată, doar aşa, dacă o să mai vii tu vreodată pe la noi”. Mă lovise din greşeală foarte tare, într-o zonă deloc de dorit. Nu ştiu de ce îmi venise să spun asta, dar la întrebarea ei „mă ierţi?”, am întrebat-o „dacă ţi-aş spune că nu te iert, ce anume ai face?”, iar cel mai sus menţionat a fost răspunsul ei. Cei mici nu stau nici o clipă să se gândească la consecinţele faptelor lor, ei fac pur şi simplu ceea ce simt şi spun ceea ce gândesc. Eu, pentru că o iubesc pe fetiţă, trec cu vederea acest moment, deşi nu pot spune că mi-e indiferent. Aşa cred că s-ar întâmpla şi în viaţa noastră. Orice am spune, am gândi sau am face din suflet, pentru că aşa simţim nevoia, ar conta cu adevărat pentru cei care ne iubesc; şi doar aceia trebuie să conteze pentru noi şi sufletul nostru. Ceilalţi, sunt simple specii umane existe în jurul nostru, care contribuie într-o măsură mai mare sau mai mică în parcursul vieţii noastre.

După ce am spus toate lucrurile astea, nu înţeleg încă, de ce ne mai este greu să luăm decizii mari, importante. Nu e mai importantă liniştea noastră sufletească, împăcarea cu noi înşine? Cei care ne iubesc pentru ceea ce suntem şi cei cărora le pasă de noi, vor rămâne în continuare alături de noi, susţinându-ne moral. Nu putem ghici cine anume, ce; viaţa ne ofere „n” surprize. Important e să riscăm? „Cine nu riscă, nu câştigă” şi chiar de-ar fi să pierzi, ştii că ai pierdut din cauza ta. „Mai bine să-ţi pară rău că ai făcut un lucru, decât să-ţi pară rău că nu l-ai făcut.”

Eşti în căutarea puterii de a lua decizii importante şi ştii că la un moment dat le vei lua. Poate că nu e vremea lor în momentul respectiv şi de aceea intervine şi greutatea aceasta de a le lua. Sau poate pur şi simplu îţi este teamă pentru ce ai lăsa în urmă. Sau poate vrei să le iei, dar nu vrei să te rupi de toată lumea pe care ai lăsa-o în urmă. Tuturora ne este frică de schimbare, dar schimbarea îţi poate aduce împăcarea cu tine. Totul ţine trei zile, asta până să te obişnuieşti cu noul. Şi dacă nu e să fie al tău, viaţa face în aşa fel încât să te readucă acolo unde trebuie, peste acel ceva timp. Mircea Radu a revenit la pupitrul ştirilor după 12 ani, unii dintre noi s-au reîmpăcat cu foşti iubiţi după mulţi ani de pauză şi sunt fericiţi şi împăcaţi acum. Cred că totul este întotdeauna, aşa cum trebuie să fie. Avem nevoie să trecem prin anumite dileme existenţiale, experienţe, eşecuri, bucurii... toate astea pentru a învăţa din ele şi pentru a ne întări.

Nu ştiu ce anume ne oferă siguranţa luării unei decizii, dacă se poate spune că există acea siguranţă, nu ştiu ce anume ne poate face să luăm cât mai repede o hotărâre, nu ştiu care răspuns e mai aproape de realitatea noastră interioară; sunt multe lucruri exterioare care ne pot mobiliza, experienţa altora care ne poate motiva. Sunt însă puţine lucruri pe care le cunoaştem despre noi înşine pentru a avea tăria de a lua o decizie.

Cine sunt eu? E o întrebare cu care, personal, m-am confruntat nu de puţine ori în ultimii patru ani. Şi poate că în această întrebare voi găsi şi răspunsul mult căutat în luarea deciziilor mari.