luni, 25 februarie 2013

Încurcate sunt căile...




Ai simțit vreodată cum te ia o căldură ciudată și îți vine să plângi când îți vorbește cineva? Grăiește niște lucruri pe care nu are cum să le cunoască despre tine, dar ți le spune exact ca pe răspunsul pe care tu îl cauți.
Te iau căldurile, timpul se oprește pentru câteva secunde de parcă ai fi fost transportat până la cer și înapoi, apoi sentimentul de căldură dispare și dă să iasă plânsul. Și tu te întorci strângând din dinți, aproape fără suflu, rostești cuvinte ciudate numai de tine cunoscute și începi să ciulești tot mai mult urechile, să asculți ce are să-ți mai spună. Cel de lângă tine vorbește cu o siguranță de necrezut, parcă i-ai fi cerut un sfat cu câteva secunde în urmă, iar acum îți dă răspunsul. Dar voi vorbeați despre cu totul altceva și acum îți pare că și-a căutat momentul potrivit ca să îți trântească toate astea în față. E sfatul pe care tu îl aștepți în decizia ta. Și tu nu ai puterea să bâjbâi decât "Yes, I know what you mean" și iarăși te iau fiorii... Și chiar știi ce vrea să spună; asta crezi și tu, asta vrei și tu, dar încă nu știi care e decizia cea mai bună. Iar omul de lângă tine nu-ți împărtășește cultura, nici limba, nici religia... și nici nu ai vorbit vreodată cu omul ăsta despre așa ceva. 
Și pielea se zburlește tot mai tare... "nu sunt paranoia, nu?" te întrebi?

2 comentarii:

  1. buna ai un premiu si o invitatie de la nime

    RăspundețiȘtergere
  2. hei ...minune ! imi amintesc de tine ...sigur ca'mi amintesc ! o fac cu drag ...pt ca esti speciala ...
    ----
    "incurcate sunt caile ..." cat adevar !
    ----
    sa ai grija de tine.

    RăspundețiȘtergere

Un test de inteligenţă moştenită – imagini bidimensionale