Jeudi

12:12 minute. Hmmm şi hiii, adică 00:12. 7 iulie 2011. Unii clacheză pe ultima sută de metrii, alţii sunt mai în putere, se simt mai motivaţi, au alt spirit de luptă, de energie, alt suflu. Eu sunt pe ultimele puteri; nu că aş fi făcut mare lucru până acum. Am aproape două săptămâni de când ochii îmi sunt mici, verzi şi fără culoare. Mă mai ţin încă, trebuie.

La început am crezut că am alt fel de dileme, dar nu. Le am, oricum, dilemele, dar nu ele sunt problema. Am nevoie de odihnă. Fizică şi psihică. Dar mai ales, am nevoie de îmbrăţişări. Tare, tare, să pocnească oasele. Mamiiiiii????

Vine toamna, păsările pleacă şi mă duc şi eu

Mă apucă din nou febra gândurilor pe blog, după ce o bună perioadă de timp am ocolit acest loc. Sunt într-o pasă relativă. Merg pe stradă şi mă apucă melancoliile gândindu-mă la fiecare secundă care trece. Stăteam aseară pe la miezul nopţii pe balansoar cu o prietenă, tolănită mai ceva ca la mine acasă şi nu-mi venea să mă mai ridic; doar frigul m-a alungat de acolo, într-un final. Ce-aş sta ore în şir tolănită într-un scaun, pe iarbă, căţărată într-un copac şi să privesc natura, să mă privesc pe mine... povesteam despre "ştie El, Dumnezeu, de ce lucrurile se întâmplă aşa, de ce ne dă o palmă sau o îmbrăţişare."

Mi-e dor de un loc anume, al meu, în care mă simt de parcă timpul ar sta în loc; da, chiar cred că acolo timpul stă în loc. Acolo nu ştiu de casă, de masă, mi-e sufletul liniştit...

Omul are în viaţă j'de mii de păcate. Eu am cu duiumul. Credeam că sunt un om bun, dar timpul îmi dovedeşte contrariul tot mai mult. Cu duiumul. Am un sac mare şi greu pe care îl tot port după mine şi nu-mi dă pace. Mă urmăresc remuşcări, revăd momente... pentru sacul ăsta, trag eu ponoasele. Poate va mai scoate Dumnezeu câte o carie din sacul meu, uneori îl simt prea greu. Dar nu am ce face, îl duc, pentru că e al meu şi se spune că Dumnezeu ne dă o cruce pe care o putem duce. Aşa că nu-mi rămâne decât să am încrederea că pot duce şi să sper că voi putea contribui cu adevărat, la golirea sacului.

Azi-dimineaţă, întorcându-mă la cămin, a căzut o frunză din copac. Se legăna şi aluneca uşor exact în faţa mea. M-a cuprins un sentiment de teamă, am simţit pentru prima dată, trecerea timpului într-un fel ciudat, care m-a pus pe gânduri. De câte ori am văzut frunze căzând la viaţa mea, nu m-am gândit decât că vine toamna. Astăzi, pe lângă toamnă, m-am văzut pe mine; şi m-am speriat. M-am aplecat şi am luat frunza cu mine. E trecută deja. La scurt timp, după nici cinci minute, de sus, se apropie de pământ, o pană. Nu pot descrie ce am simţit. Îmi era teamă să merg să pun mâna pe ea, dar am luat-o cu mine. Niciodată, deşi în străfundul meu ştiam asta, nu m-am gândit că până şi păsările îmbătrânesc şi mor. În clipa în care am văzut pana căzând, mi-am dat seama şi am oftat.

Din ziua în care Dumnezeu mi-a mai dat o şansă printre oameni, mă tot gândesc la lucruri, la viaţă... au cam trecut aproape doi ani şi tot nu m-am liniştit, dar probabil e săculeţul care nu-mi dă pace. Sper să am putere în continuare, să contribui la golirea lui. Într-o zi, îmi voi găsi liniştea.

Va urma...

Nu ştiu, dar cred că de aici încolo începe greul. După trei ani, mă numesc 'actor'. De patru luni de zile, caut un răspuns; încă nu l-am găsit. Norocul meu e că admiterea la master e abia în toamnă, mai am timp să ştiu ce vreau. Adică eu ştiu ce vreau, dar am nevoie de un 'ceva' care să-mi întărească acel crez că nu vor trece ani degeaba pe lângă mine. Să ştiu că mă trezesc în fiecare dimineaţă cu sentimentul că fac ceea ce mă împlineşte, că zâmbesc din inimă, că pentru ceea ce fac pot trece toate piedicile şi obstacolele; să nu-mi dau seama când se înserează.

După trei ani, sunt foarte schimbată, cei mai dragi nu mă mai recunosc, dar se bucură în acelaşi timp, de o nouă Anca, care se cunoaşte pe sine mai bine. Mi-am pierdut suflul motivaţiei, curajul de se băga în faţă, spiritul de iniţiativă, dar m-am câştigat pe mine. În clipa în care voi găsi răspunsul pe care îl caut, de fapt, din clipa în care m-am izbit de adevărurile actoriei, ştiu că îmi voi recăpăta curajul, voinţa, dorinţa şi încrederea în ceea ce fac. Înainte le aveam din plin, dar erau formale. Când mi le voi reînsuşi, vor avea altă valoare; o valoare vie şi adevărată şi ştiu că nu le voi mai pierde niciodată.

Nu ştiu când voi găsi răspunsul; azi, mâine, peste 2 luni, peste un an... îl caut în privirea şi cuvintele tuturor celor din jurul meu. Dumnezeu va trimite, la un moment dat asupra mea, răspunsul. Răbdare am, cred că e singurul lucru pe care nu-l voi pierde niciodată.

Îmi sunt dragi toţi. Îmi va fi dor de ei. Păcat că ajung să înţeleg anumite lucruri mai târziu, mă bucur în schimb că nu e prea târziu. Toate au rost şi Dumnezeu ştie de ce lucrurile se întâmplă astfel. Mulţumesc pentru răbdarea pe care o mai am încă, pentru aceşti câţiva oameni de la care am avut foarte multe de învăţat, pentru clipele minunate petrecute împreună, pentru zecile de întrebări pe care mi le pun zilnic, pentru dilemele existenţiale, pentru tăcerile mele şi pentru răbufniri, pentru lumea în care m-am aflat în cei trei ani.

Încă am nevoie să găsesc puterea de a spune mereu"Da, asta sunt eu!" Încă fug, dar ce frumos va fi când voi putea spune oricând şi oricui "Da, asta sunt eu!" Şi ce frumos va fi când voi şti răspunsul! Doamne Ajută!

În alb şi negru

Până şi copacii pândesc.

Dor de ... ?

Unde poţi fi, oare ?

Ca doi nebuni!

Merg să caut iubirea.

Un sfert de secol, 25 de ani?

Răspund un sfert de secol. Poate că sunt mai sadică din fire; şi sunt, nu mă îndoiesc. 19 Mai 1986, undeva în jurul orei 09:00. În ultimul timp, am avut parte de multe daruri sufleteşti, nu îmi mai doresc nimic altceva. Lucrurile se aşează în timp, cu ajutorul lui Dumnezeu. Mă gândeam zilele trecute... în cei 25 de ani, era să îmi pierd viaţa de 5 ori, fără glumă. Ultima oară, acum un an şi şapte luni, foarte grav; e un miracol că mai tastez cuvintele astea. Ce îmi mai pot dori? Ar trebui, eu, să mulţumesc în fiecare zi.

E o stare de 'nu ştiu ce-i cu mine'. Un sfert de secol. Îmi pare o eternitate. Nu ştiu cum mă voi privi în oglindă dimineaţă. O tâmpenie, voi fi la fel. Privirea mea va fi poate altfel, pentru că e gândul ăsta că a trecut un sfert de secol. De vreo 2 săptămâni tot plâng; am devenit o plângăcioasă. Poate că de mâine nu voi mai plânge sau poate că va fi mai rău?
Nu-mi doresc nimic. Nici măcar sănătate. Orice-ar fi, cu siguranţă merit; rău sau bine. Cu un scop sunt toate.
"Doar o lacrimă să-ţi cadă/Cât de mine-ţi aminteşti."

Toate, intr-o zi. Candva.

Frici

Balet. 11.05.11. Astăzi s-a vorbit despre morţi. Şi vroiam să nu mă duc. Doamne, e o zi pe care nu am s-o uit niciodată. Mi-e dor de bunica mea. Mă mir cum de ea nu a plâns deloc. Îi citeam înghiţiturile în sec şi mie îmi dădeau lacrimile. Să-ţi moară bunicul de ziua ta şi tu să simţi totul, în secunda aceea. Toţii anii vor trece într-un alt fel. Şi acum mă iau fiorii. Să-ţi moară apoi bunica, după încă mulţi ani şi din nou să trăieşti acelaşi moment de presimţire. E o legătură puternică acolo. Nu am mai plâns de mult timp cum am plâns astăzi. Eram într-o altă lume.

Cât de adevărate sunt cuvintele alea: „nu ajungi să apreciezi cu adevărat un lucru decât atunci când l-ai pierdut”. Abia atunci încep remuşcările, aducerile aminte, situaţiile imaginare în care ai fi putut ceda atunci când, de fapt, tu nu ai făcut altceva decât să urli şi să spargi pahare... Şi să auzi un bărbat, continuu, timp de doi ani, cerându-şi iertare şi părându-i rău pentru multele situaţii pe care nu le-a înţeles, e cutremurător. Şi după doi ani, remuşcările au măcinat totul.

Un copac misterios într-o pădure misterioasă. Călăreţi, îndrăgostiţi, fetiţe vesele, fetiţe triste, trecători pur şi simplu, soare... şi lacrimi pe podea. A fost dureros de eliberator. Mi-e dor de bunica şi ştiu că a înţeles ce i-am spus astăzi. Iartă-mă!

Cât de bine e să-i spui unui om că îl iubeşti atunci când simţi lucrul acela sau rămâi cu of-urile toată viaţa, pentru că se întâmplă să nu mai ai ocazia a doua oară să îi spui „Te iubesc”. Pupă când vrei să pupi. Dacă ştie să aprecieze, va aprecia. Nu-mi mai place să filozofez, dar chiar mă interesează să ofer cu drag, dacă tot ofer; iar celălalt, treaba lui ce face cu darul meu, material sau spiritual. E treaba lui.

Nu am vrut să merg astăzi. Nu din lene, ci din frică de cele mai multe ori. Frică de lumea pe care ea doreşte să ne-o descopere. La finalul celor 2 ore eram cu totul transformată. Încă mă bântuiau toate sentimentele alea. Corp, corp, corp; imagini, multe imagini şi iertare!

Să fi fost din cauza morţilor pomeniţi şi a stării pe care mi-a creat-o toată povestea! Nu are importanţă oricum; lacrimile copacului misterios vor lumina pădurea.

Ascultă-mi ......

Cu cât o asculţi mai mult, ai impresia că inima te doare din ce în ce mai tare. Vrei să uiţi, dar sunt la tot pasul amintirile. Ce e de făcut? Plâns, plâns, plâns şi iarăşi plâns, până când se consumă totul. Cum vorbeam într-o zi, "Trebuie să arunci bluza veche pentru a te bucura de cea nouă."

Mi-e dor...

Mi-e dor de libertate; că ce-i şi libertatea?...
Mai spune-mi că mă iubeşti - cu buzele.
Nu vreau cuvinte mari şi nici împărăţii.

Mi-e dor de libertate; că ce-i şi libertatea?...
Mai strânge-mă la piept - o singură dată.
Vreau să clădesc umbra ta pe trupul meu.

Mi-e dor de libertate; că ce-i şi libertatea?...
Mai priveşte-mă o dată - şi spune-mi 'adio'.
Vreau să plâng de bucurie - că te-am cunoscut.

De ce nu ne ascultă Dumnezeu rugăciunile

Mă întreb şi eu, oare cât la sută din timpul care mi se scurge acolo, e întru cele cu adevărat trebuincioase sufletului meu? Ce e de făcut? Doamne Ajută!