Te încrunţi o dată şi apoi spui adio imperfecţiunilor lugubre. Ce-i prea mult, strică! Nu e sănătos. Dăunează grav firului de păr care oricum pe zi ce trece parcă albeşte tot mai tare. Undeva pe la 50 de ani o să domine profund rău!
Mă gândeam cum voi arăta peste câţiva ani. Într-o lună şi umpicuţ, îmi expiră bolentinul. Mă apucă acum şi criza vârstei. Îmbătrânesc, îngălbesc şi albesc! Faţă de acum 10 ani, nu m-am schimbat prea tare, acelaşi chip de copil rătăcit îl am. Aceeaşi ochi, acelaşi nas, acelaşi păr, puţin mai rar chiar şi cam atât. Cu toate astea, zece ani au curs la vale şi au depus mătasea broaşei în nenumărate locuri; au spălat burţi, au tăiat respiraţii, au înghiţit felurite şi s-au izbit de malurile-ascultătoare.
Încă vreo zece ani şi pace între dobitoacele priviri, mereu sub întrebări. Sau nu.
Ceva mai nerăbdătoare, mai aprinsă şi mai prinsă, undeva între realitate şi vis, cu o nuia în mână şi trei fire albe. Două antene şi 34 de priviri melancolice. Peste încă 10 ani.
"Ne ducem toţi câte puţin mereu/
Către-un liman de tihnă şi-mpăcare."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu