Mi-e dor de tine. Mult. Mai mult decât m-aş fi gândit.
Mi-ai spus atunci că nimeni nu aşteaptă după mine. În privinţa aceea, acum e poate prea târziu. Indiferenţa ucide. La propriu. Sentimente. Din fericire, roata se mai poate întoarce, nu e niciodată prea târziu. Nu se ştie. Şi oricum, nu ştiu dacă mai contează atât de mult. Sunt multe locuri sub soare. Iar pentru alte lucruri, ne putem trezi la timp dacă ne dăm seama de răul ce ni-l cauzează. M-am trezit.
Mi-e dor de tine. De scaunul acela în care nu-mi plăcea câtuşi de puţin să mă scufund, de celălalt scaun albastru care m-a vegheat anul trecut. O singură dată. Şi cu toate astea cât pentru o viaţă. Mi-e dor de ziua aceea în care uram faptul că am venit şi vroiam să plec. Mi-e dor de momentul în care ţi-am cerut iertare, de mărgelele tale, de privirea aceea care trăia ceea ce povesteam, de nedumerirea tăcerii mele, de încurajările tale, de jaluzelele albastre, de ceasul rotund de pe perete, de floarea imensă de cameră care poposea doar în anumite zile în stânga mea. Îmi aduc aminte tot. Fiecare zi, fiecare calup de viaţă dintre acei pereţi. Ai însemnat mult pentru mine şi încă mai însemni. Un timp ce-acum e viaţa toată, spuneam.
Ştiu că aceste rânduri nu le vei citi şi nu vei ştii de ele. Poate le vei auzi vreodată pe viu. Dar timpul e prea crud. Ne ia tot ce ne e drag. Indiferent cum.
Degeaba lăsăm şiroaie să curgă din noi, timpul la fel nu iartă. Nu că ar trebui să ierte ceva, din contră, cred că noi ar trebui să-l iertăm pe el. Aşă că, timpule, cere-ţi iertare de la noi, imploră să te iertăm! Oricum, eu una nu te voi ierta niciodată. Vei fi singurul din viaţa mea pe care nu am să-l pot ierta vreodată. Cu toate astea, îţi mulţumesc pentru ceea ce ne oferi. De la tine învăţăm cel mai mult.
I. S., îţi mulţumesc din suflet!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu