joi, 8 aprilie 2010

Pe linia de plutire

Să te arunci în faţa maşinii pentru că nu mai ştii cine eşti, pentru că cel de lângă tine nu mai ştie cum să-ţi arate cât de mare e el, pentru că toţi copacii înfloresc acum mai târziu, pentru că glontele a căpătat direcţii anormale de-a dreptul. Să te arunci pur şi simplu cu speranţa că într-o bună zi cineva chiar va plânge pentru existenţa ta pierdută.
De ce oare vorbesc boxele când noi de fapt avem nevoie de vorbele sufletului? De câte ori am ascultat cuvintele lui?
Peste tot răsună muzica. Din 5 maşini câte trec pe lângă urechile tale, cel puţin patru au fie radioul, fie casetofonul pornit. Altceva nu mai ştim. Tot ce vine de aici nu mai are valoare. Indiferent că ştim noi să selectăm ce se potriveşte „stilului” propriu şi personal.
Ferestre deschise, muzici nebune. Lumea se veseleşte. Chef de chef până la cinci dimineaţa. Uneori mă îngreţoşez. Alteori dau din cap extaziată. Mâini care taie alte mâini în ritm nebun, picioare care par să lovească în toate părţile. Civilizaţie sau tiranie?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Un test de inteligenţă moştenită – imagini bidimensionale