Dintre "pic" şi "poc" să fie ... puţin noroc? Atât "pic", cât şi "poc" pot deschide în final aceeaşi uşă sau nu. E greu de ales varianta cea mai bună. Nimeni nu poate garanta pentru nimic. "Ţi-am spus eu" îţi poţi auzi sau dacă lucrurile merg bine, rămâne varianta "Bine am făcut că nu am ascultat de x". De-asta când mă pune pe mine cineva să desenez un copac, desfăşor multe crengi şi crenguţe şi crenguluţe întrepătrunse şi întretăiate, de nu mai ştii care de unde a pornit şi unde a ajuns. Cam aşa şi cu viaţa asta, pentru mine. Că nu ştii ce e mai bine; eu ştiu doar că exist şi că întorc lucrurile pe o mie de părţi înainte de a lua o decizie. Îmi spunea cineva că trebuie să existe un triunghi în orice decizie, adică trei viziuni diferite, ca apoi să ştii ce să alegi. Teorie sau nu, şi eu teoretizez aici; important e să fie un "pic" sau un "poc" care să mă împlinească la un moment dat, să aducă rezultatul dorit la momentul potrivit. Triunghi, pătrat, linii sau hexagoane, ce contează? Dacă e să mă dau cu capul de pereţi, să nu am cui reproşa, să-mi reproşez mie! Că unii chiar ne doresc binele, dar ce e în sufletul meu?... cu asta cum se împacă ceilalţi? Că bine zice şi vorba asta: "Fiecare îşi proiectează propria viaţă; a lui. După sufletul lui."
Ancuța,
RăspundețiȘtergereCâteodată, cad toate teoriile.
Alteori, lucrurile funcționează de la sine.
Crezi că suntem total răspunzători pentru tot ce ni se întâmplă?
Eu, nu.
Păi nu chiar total răspunzători, sunt de acord, da' măcar să nu încerc să caut vinovaţi. Că în momentele în care caut să dau vina pe cineva, nu îmi mai acord timp să văd unde am greşit şi ce e de făcut. Iar pentru asta, pentru mine personal, e foarte important să iau decizii proprii, pe care să le simt eu ca fiind cele mai bune.
RăspundețiȘtergereSau ascult de cineva şi iau toată situaţia ca fiind a mea, pentru că am acceptat-o şi deci, cred că e cea mai bună variantă sau mai caut eu soluţii, ca să nu intru în ceva ce nu vibrează cu mine.
Desigur, nu trăim într-o lume atât de perfectă, sunt de multe ori nevoită să fac lucruri pe care le detest. Măcar uneori, când chiar nu e nevoie de intervenţii extra, să mă izbesc de pereţi sau nu, din vina mea.
Oare putem spune vreodată că am greşit un lucru sau nu? E chiar atât de evident sau e vorba doar despre prisma fiecaruia? Şi atunci, de ce mai sunt toate orgoliile astea?