Nu-mi mai plac amintirile. Pentru ce să mă hrănesc cu ele dacă nu sunt
decât nişte amintiri? Nişte amintiri în care râdeam, plângeam, mă enervam,
iubeam, strigam, chicoteam, visam... sunt frumoase amintirile, dar am impresia
că mă hrănesc cu un fals. Nu au nici un gust şi pe lângă asta, sunt parte din
trecut. Depănat amintiri alături de cei dragi – de acord; dar visat,
contemplat, regretat sau retrăit momente din trecut, începe să mă enerveze. Mă
enervează pentru că mă apucă melancolia rău de tot, mai rău ca niciodată. Nu
vreau amintiri în perioada asta, nu vreau să visez, nu vreau să mă trezesc că
stau de minute bune cu ochii în tavan şi de multe ori nici la ce m-am gândit nu mai ştiu.
Cred că e şi soloana sonoră de vină. De câteva zile numai Celine Dion,
Modern Talking şi Leonard Cohen ascult. Sunt cam contemplativă de un timp
încoace, cam prea melancolică în momentele de singurătate. Şi pentru că şomez
de aproape două săptămâni, se mai adaugă şi asta.
Ceva, ceva lipseşte. Un ticăit, acolo, ceva... sâ mă arunc în zăpadă, să mă trezesc, nu ar fi rău. Poate e camera de vină, poate sunt eu, poate nimeni şi nimic, e o stare pur şi simplu... sau poate e Dumnezeu. Sau aerul pe care îl respir - sau vântul - sau părul... sau poate e sufletul meu.
Nu trecutul doare, doare prezentul; pentru că el mă întoarce în trecut prin starea de visare prin care trec - zise psihologul din mine. E o stare contemplativă prin care trec, pe care încerc să mi-o însuşesc, să nu-mi fie frică de ea. Dar nici nu mi-o doresc, în acelaşi timp. Stări contemplative... de unde se nasc şi astea? au mamă? Aş vrea să vorbesc cu mama lor, aş rezolva mai repede problema.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu