Când ai nici 55 de ani şi te gândeşti la cei 2 metrii sub pământ pe care trebuie să ţi-i cumperi din timp, îmi pare totuşi puţin cam sadic. La 55 de ani? Cei drept, în România dacă mori şi nu ai loc de veci cumpărat, rişti să îi predispui pe cei rămaşi în lume la un infarct. Unu la mână, costă undeva peste 100 de milioane să ai parte de pătuţul cel rece de sub pământ cu tot cu piatră nu ştiu de care şi toate dichiselile la modă; că dee, nu vrem să ne râdă lumea? Care lume? Aceea care ne întoarce spatele ori de câte ori avem nevoie? Sau aceea care abia aşteaptă să ai un necaz ca să poată bârfi intens pe la toate colţurile? Sau poate aceea care îţi zâmbeşte neîncetat, iar la prima rotire de cap strâmbă din nas...
Despre oricare lume ar fi vorba, în România riscăm să murim şi să nu avem posibilitatea de a fi îngropaţi. A devenit un lux moartea. Sunt ortodoxă, dar mi-aş dori să mor incinerată; nu vreau ca nimeni să plătească după mine. Voi plăti eu destul la Judecata de Apoi pentru toate mustăcerile vieţii.
Omuleţii mei dragi se gândesc deja să nu mă împovăreze pe mine în clipa inevitabilă a vieţii ăsteia care nu este decât o clipire. Foarte frumos... mă simt foarte bine că se gândesc din timp, mă întreb de ce oare atât de târziu le-a răsărit ideea?
Mi-ar plăcea ca viaţa asta să continue aşa cum este ea pentru totdeauna. Ca într-un film văzut recent unde puteai avea 1000 de ani, dar arătai ca la 25: să îngheţe timpul la 25 de ani şi să trăim forever. Sau măcar să nu suferim pierderea celor dragi dacă nu se poate... de ce toate se rezumă în final la moarte? Mina creionului se tot toceşte şi la un moment dat arunci rămăşiţa, chiştocul de ţigară îl arunci la fel, pâinea o băgăm în stomac şi se termină... infinite ajung să fie doar gândurile noastre de care nu vom fi conştienţi că am scăpat - închidem ochii înainte să realizăm că ele nu mai sunt.
Nu, nu sunt de acord cu moartea şi nici cu faptul că trebuie să ne gândim din timp la ea. Singurul fel în care accept să mă gândesc la moarte este raportat la sacul plin de păcate pe care îl port în spate şi pe care trebuie să îl golesc cât de cât până să închid ochii. Nu mi-e frică de moarte... mi-a fost cândva, dar acum ştiu că cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla este să spun că nu îmi pare rău pentru păcatele săvârşite în clipa în care Tatăl Ceresc vine şi mă mustră.
Offf, viaţă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu