Atât de tare m-am speriat de mine şi de liniştea care domnea... mi-e frică de linişte şi calm, dar cum se face că prinde atât de bine? Şi cum se face că atunci când totul în jur tace, eu nu pot tăcea? De ce atunci când soarele mă încălzeşte şi copacii dezgoliţi mă privesc duios prin ochelarii lor înmuguriţi, eu nu pot tăcea? Să stau lemn cu faţa spre cer şi să nu şoptesc nimic naturii care mă priveşte. Să las ochii tăcând şi întregul corp primind mana pământului.
Am trăit destul vibrând şi zburând, ţipând şi lovind... puţină linişte, domnilor din cer? Opriţi gândul şi suflarea, opriţi orice urmă de mişcare, faceţi urechile să tacă, coaseţi nasul şi îndesaţi poame în gură. Ofer irişi distinşi. Ofer totul la schimb pentru doar câteva clipe de tăcere.
Am trăit destul vibrând şi zburând, ţipând şi lovind... puţină linişte, domnilor din cer? Opriţi gândul şi suflarea, opriţi orice urmă de mişcare, faceţi urechile să tacă, coaseţi nasul şi îndesaţi poame în gură. Ofer irişi distinşi. Ofer totul la schimb pentru doar câteva clipe de tăcere.
Tăcerea are ultimul cuvânt...
RăspundețiȘtergereŞi ce bine e când ne dă peste nas şi ne lasă cu gurile căscate... mai intră puţin aer proaspăt şi în casele noastre obosite de vreme!
RăspundețiȘtergere