Cuvinte sparte

Sunt în vacanţă şi nici măcar nu mai ştiu de ce. Mă plictisesc pur şi simplu. Câtă ironie şi prostie! Unde mi-e bucuria pentru ceea ce înseamnă în mod cât se poate de simplu "odihnă"? Câţi nu aşteaptă concediul sau vacanţa pentru a lenevi, iar eu fac nazuri. Şi nici măcar nazuri nu cred că se numesc. Sictir, saturaţie pur şi simplu pentru ceea ce văd în jurul meu. Nu, nu sunt perfectă şi nici nu îmi doresc să fiu; nici măcar nu există perfecţiune. Sunt cât se poate de ironică, miştocară de fel, miserupistă şi non-conformistă.
Nu mai vreau nici să mănânc, nici să dorm, nici să deschid gura. Mă dor toate. La propriu. Ieşirile în aer liber sunt singurele momente în care simt că aparţin cuiva.

Ieri după ce mi-am făcut analizele şi m-au văzut medicii, mi s-a spus că sufăr de oboseală cronică. Cine crede că mă mai pot odihni acum, se înşeală amarnic. Noaptea nu pot adormi, îmi vine greu să mă pun la somn şi mă trezesc cu durere de cap. Nu dorm foarte mult, de stresat mă stresez din orice, nervi îmi fac destui în fiecare zi, sătulă fiind chiar şi de fumul de ţigară pe care îl înghit până şi pe stradă, din partea ignoranţilor. O mie de gânduri şi de întrebări care nu-mi dau pace, răspunsuri multe din care nu mai am nici puterea să aleg... mă îndrept spre o necunoscută mare de tot.

Poate odată cu venirea primăverii mă voi înviora. Liniştea ei o caut şi mă linişteşte . Ce vreau eu de la nestemata viaţă ştiu, asta mă mai ţine trează şi atât. Nici măcar locul numit "acasă" nu mai îmi dă puterea de care am nevoie. Cât de dureros şi răutăcios... Nu e decât o căldură care după câteva ore capătă caractere înghesuite. Şi nu cred că e doar o fază în mintea mea, e în sfârşit un moment în care am tăria de a recunoaşte. Iubesc, dar cu măsură.

Săptămâna aceasta m-am jucat cu o comoară de fetiţă pentru 2 zile. Câtă bucurie şi linişte îmi dădea... chiar şi numai dacă o priveam sau o ţineam în braţe, îmi umpleam sufletul cu bucurie şi împlinire.

Ce te mai poate bucura? Frunza ruginie care îşi începe zborul? Aşa zboară şi timpul, mare scofală. Soarele care apune? Aşa apunem şi noi într-o bună zi, iar lumea ne va uita mai curând decât promite sau îşi va aminti de noi, dar va fi mereu cu ochii înlăcrimaţi; nu mai ştim să ne bucurăm de amintiri. Lacrimi de bucurie? Pentru mine nu există, acelea nu sunt lacrimi, sunt excitări ale sentimentelor care răbufnesc. Lacrimile nu se nasc decât din durere.

"O caracteristica a celor cu increderea in sine scazuta este accentuarea amintirilor negative si "impacarea" cu gandul ca "Numai mie mi se putea intampla asa ceva... ". Specialistii spun ca aceasta este una dintre capcanele care adancesc problema. Tot ce trebuie sa faci este sa iti controlezi gandurile si emotiile, printr-un procedeu foarte simplu. "
Tare deştepţi mai sunt medicii ăştia şi psihoterapeuţii. Ei nu au probleme? Ba da şi de multe ori poate mai mari decât noi, doar că încearcă şi ei săracii să ne trezească la realitate. Care realitate, oameni buni? Mai bine rămâi prost şi încuiat, că atunci când realizezi prea multe, e vai şi-amar...

Concluzia? O voi trage într-o altă viaţă. Sau poate niciodată. Oricum totul e atât de schimbător şi de îngrozitor de trecător...

Aviz pentru cei în cunoştinţă de cauză:
~Eu şi cutiuţa mea ne mai hrănim doar cu clătite~
Atât.