Zâmbiţi, vă rog!

Zâmbete, zâmbete protocolare – pentru că ne constrânge situaţia. Ţi-ai pierdut cumva dinţişorii? Ţi-e ruşine de mine, de el, de toată lumea? De cine? De ce? Ani de zile; mii de poze şi nici un dinte; nici măcar unul. Intră frigul la măsele, nu ne jucăm cu cariile – e periculos.

S-a ascuns bucuria în cerul gurii? Nici măcar... aş fi văzut mii de poziţii de omuleţ până astăzi. În unghii, în haine, în evenimentele mondene? Se pare că da... ai fi putut totuşi împărţi bucuria, de ce ai transpus totul acolo? Când bucuria pleacă de pe chip pentru totdeauna, întreabă-te „cu ce preţ?” Dai zâmbetul zâmbet pentru o faimă, un ecuson, ţări străine, oameni sute de mii?

Priveam pozele unei persoane dragi de pe un site bine cunoscut. Poze care spun povestea unor ani. Tristeţe... multă tristeţe pe chip; şi nici un dinţişor în nici o poză. Pardon, în câteva, foarte câteva, unde se vede clar că e un zâmbet forţat într-una şi încă vreo 2 poze în care s-a spus vreo glumă probabil, înainte. Oameni din toate ţările, poze prin toate ţările, ecusoane multe şi haine elegante, mâncăruri tradiţionale, călătorii peste călătorii, având o preocupare profesională care implică, peste 80% din timp, aceste activităţi. Care e preţul? O mie de poze şi trei zâmbete. O mie de poze şi trei zâmbete; o mie de poze şi trei zâmbete...  O mie de poze selectate, probabil, din alte câteva mii care nu vor fi cunoscute vreodată. 

Trei zâmbete într-o mie de poze...

De viaţă?

"Have you ever been in love?"

De păsări, de copilul tău, de zăpada de afară, de pixul din mâna ta? De viaţă? 

Ai fost vreodată îndrăgostit?

De patul tău, de bucătăria ta, de pământul tău strămoşesc? De copilăria ta?

Copilărie, părinţi, patrie, Dumnezeu... dragoste. 5? 5. 

Cât tânjeam în copilărie să fiu adult, om mare, pe picioarele mele... să fiu la casa mea, să fac ce anume doreşte sufletul meu. Mă jucam în cuvinte - copil fiind. Acum, "mi-am pierdut aproape toate cuvintele" şi "încep să învăţ din nou toate cuvintele". 

Patrie, Dumnezeu? Un sprijin de nădejde? 

"N-am timp de pierdut/Mă silesc să le-nvăţ/Măcar pe cele mai sfinte."

"Doamne, ce-aş vrea să mai fiu copil!" E un trecut care spuneam că nu doare... e o umbră a ceea am visat cândva. Sunt ceea ce sunt fără drept de alte comentarii.

Rutina zilnică a lucrului, banul care se tot topeşte, cartea pe care tot mai mult o scapi din mână, punguliţele mov de sub ochi, lumina veiozei seara în liniştea camerei... o aşa zisă depresie de început; într-o singurătate care te adânceşte şi mai mult. 

Rece. Rece ca gheaţa. Ţurţuri.

O lume cu nelume

Suntem închişi în propria minte -  

de mintea altora.

Străfulgerul propriu nu-şi mai face datoria –

Le-a uitat pe toate,

Nu le mai disecă.

Te cauţi, te frămânţi...

Aaah, turbezi de furie

Şi-apoi te întrebi calm „de ce?”

De mintea altora

E răspunsul perfect -

În clipa în care va exista şi perfecţiunea.

Rămâne până atunci

Un răspuns în care te oglindeşti.

Eşti închis în mintea proprie –

de mintea celorlaţi.

Aberaţii cu sau fără noimă

Era mic şi cam nesigur. Şi era mult prea devreme pentru nesiguranţa aceasta a lui. Tinereţile în floare aşa trebuie să se dezvolte, frumos, cu încredere, vitalitate, optimism... Mult prea nesigur. Cu pletele în vânt şi ochii mari, căscaţi după fiecare urmă de vânt. Îşi ţine respiraţia mult prea mult, "lasă gândurile să iasă, nu le mai clocoti acolo, în sânul tainelor adânci". 

Trecutul e o umbră pe care o poţi călca în picioare ori de câte ori doreşti, fără să te doară!

Prezentul e un ghimpe pe care încerci să-l smulgi neîncetat - şi nu reuşeşti... motiv pentru care tot încerci, până la adânci bătrâneţi; până când reuşeşti să-l scoţi de-a dreptul şi te eliberezi de povara lui.

Viitorul nu există - e prezentul permanent, transpus într-un alt prezent. E de fapt o iluzie care încetineşte procesul de scoatere a ghimpelui. Nimeni nu doreşte să poată scoate ghimpele, dar e o misiune incitantă; cel care îl scoate fără a lăsa vreo urmă în piele, fără să spună vreo secundă "auci", cel care nu rupe acul şi nu lasă să se inflameze zona, e cel din urmă împăcat cu sine. Împăcat cu sine... o expresie cu greutate şi valori imperceptibile. O expresie de început şi sfârşit. O inexistenţă fatală. 

Întotdeauna vor exista alţi ghimpi concurenţi - cu sau fără ace. Acul meu e firesc, dacă există, într-adevăr, o definiţie viabilă pentru firesc. Sau poate că e deformat, ruginit, mult prea gros şi dureros - acesta să fie firescul meu? E firesc să cred asta. E firesc să îmi pun întrebări, e firesc să râd în secunda aceasta, e firesc să îmi pară comic tot ceea ce scriu aici. Şi totodată, e firesc să cred că e o aberaţie. 

Pentru tine, care vei citi aceste rânduri, e firesc să crezi ceea ce crezi. E firescul tău. Viabil sau nu, e firescul tău prezent. Revino peste un an şi aduţi aminte de firescul din urmă, pe care îl poţi călca în picioare; te va amuza - e  trecut, nu doare... îţi pare doar, că te doare. E doar ghimpele care lucrează în tine.

Pune mâna şi lucrează frumos şi mai ascute acul din când în când, ai auzit?

Zis şi punct

Când dezamăgeşti pe cineva la care ţii, nu mai există loc în care te poţi ascunde. Pur şi simplu eşti acolo, dezgolit şi pierdut. Orice explicaţie este de prisos... le ai, dar nu au nici o valoare. Ai dezamăgit şi punct.

"Restul, e tăcere"

Poate am exagerat prea mult sau poate că totuşi, nu am făcut suficient de multe. Nu m-am făcut poate înţeleasă şi am fost interpretată greşit... sau poate că au fost doar conjuncturile şi energiile perioadei, de vină. Poate m-am hazardat aiurea în tramvai. Poate sunt eu prea perfecţionistă şi prea pragmatică; sau poate mi se pare, doar, că sunt. Poate sunt o iresponsabilă. Poate asta e o nebunie, de fapt, neînţeleasă. Nu ştiu dacă avem vreunul dreptate cu adevărat, e relativă treaba, având în vedere faptul că fiecare trăieşte conform universului propriu. Poate că m-am plâns prea mult, degeaba sau poate că am avut dreptate...în felul meu. Sau poate că nu am acţionat îndeajuns şi mai exact. Nu ştiu... nu mai ştiu nimic. Tot ceea ce ştiu sigur, e faptul că plec. Semnătura mi-am dat-o. Pe 28 va fi ultima zi alături de gâzulici. Îmi va fi dor, deja îmi e dor... le voi duce lipsa.

Sunt unii cum alţii nu sunt. Îmi pare rău că plec...chiar îmi pare rău. Îi iubesc pe copilaşi, îmi place să fiu în preajma lor, să mă bucur de ei atât cât pot şi mă duc inspiraţia şi puterea. Fiecare e minunat în felul lui...trebuie doar să îi descoperi minunea, indiferent de educaţia primită de la părinte. Mulţi au frustrări, încă de la vârsta aceasta, iar atunci, ei le etalează inconştient, în prezenţa celor pe care ei îi consideră mai slabi decât ei. De mulţi mi-e drag...şi de părinţii lor mi-e drag. Se simte în aer totul...cu fiecare!

Pe unii abia îi aştept, pe alţii nici nu îi pot vedea (am trei pe listă). Pe mulţi i-aş lua acasă la mine, aaah, că îmi vine să îi mănânc de-a dreptul! Ştefi, Alexia, Elena, Raul, Răzvan, Radu, Maria...

Nu mai zic nimic... îmi va fi dor...Atât!

"Restul, e tăcere!"

Şirul de mărgărite

Lucrurile sunt în general foarte simple; noi le complicăm. Ştim, ştim cu toţii povestea aceasta. Personal, nu m-am săturat de ea, îmi place să o aud. E ca o împrospătare a clipelor de tensiune prin care trec. "Uite, aştept un telefon şi nu mai sună", "De ce oare m-a chemat pe la ea şi e prost dispusă?", "Mă aşteptam să fie mai subţire cartea aceasta, nu o mai doresc", etc. 

Gânduri. Aiureli. Clipe preţioase în van. Era într-o carte o poveste cu trei cutiuţe, ultima având în ea, alte trei cutiuţe. Toate erau de aruncat, cu excepţia ultimei cutiuţe din cea de-a treia cutiuţă, loc în care erau păstrate doar grijile şi lucrurile cu adevărat importante, cele care ţin strict de tine, pe care le poţi rezolva tu, fără a depinde de celălalt sau de vreun element exterior. Cam puţine, ce e drept, dar doar acelea contează cu adevărat. Restul, sunt dileme existenţiale pe care ne place să le multi-multiplicăm. Şi deci, pentru ce atâtea griji şi stresuri, când nu trebuie decât mobilizare personală şi puţină generozitate? Generozitatea, pare-se, se naşte din dragoste. Hmmm, încep să mă întreb: iubesc? Nu partea masculină a universului, ci partea existenţială a universului (oameni, cai, cărţi, copaci, ploaia, copiii, luna, etc.) Nu am eu personal, un verdict în ceea ce mă priveşte; oricum mă gândesc şi mă răzgândesc în ceea ce îmi priveşte sufletul şi acţiunile lui, dar mi-ar plăcea să iubesc puţin mai mult fenomenul numit 'tot ceea ce mă înconjoară'. Poate aşa voi reuşi mai uşor, să uit de cele cinci cutiuţe şi să încep să îmi fac griji, doar pentru a şasea. Că ce e şi cu povestea asta "viaţă"? Cu adevărat, un lung şir de mărgărite.

Săniuţa fuuuge...

nimeni n-o ajuuunge... 

Mi-e dor de mare, iar culmea este că eu nu iubesc marea, iubesc muntele; în două zile m-am plictisit la mare şi vreau acasă. Iubesc zăpada, patinele, sania, bulgăreala, răcoarea iernii şi nasul roşu ca un cartof. Primul om de zăpadă pe  care l-am făcut anul acesta, a fost chiar la prima zăpadă. Mănuşi nu aveam, aveam în schimb compania unei minunăţii de fetiţă, aşa că am dus misiunea până la capăt. Acum nu mai e zăpadă afară şi nu-mi place; am refuzat o tură pe patinoar, deşi am patine de vreo doi sau trei ani şi culmea, îmi şi place sportul acesta. Călare pe patine fără zăpadă... nu îmi pare prea iernatic şi de basm, aşa cum ar trebui să fie.

Mi-e dor de mare... aşa dintr-odată; plaja să fie pustie, doar eu şi valurile mării care să mă inunde până la gât. Pescăruşi, nori ca spuma laptelui, vibraţia valurilor, vapoare în zare, soarele fierbinte, nisipul fin, eu şi marea...

Spre tavan, înainte!

Tolănită în pat, cu gândul într-o mie de părţi... pe fundal, răsună blând, o cântare bisericească. Aşa aş rămâne toată noaptea; cu ochii deschişi, savurând fiecare secundă. Dimineaţă sunt convinsă că aş fi ca nouă, doar că până seara nu voi mai ştii cum să-mi ţin ochii deschişi şi energia în toi. Pic repede seara... alteori stăteam zilnic pănâ pe la 3, 4 dimineaţa şi mă trezeam la maxim 9 şi o duceam bine. Dar, e altă mâncare de peşte asta.

Dacă ar fi fost vară, n-aş fi stat pe gânduri şi direct în parc m-aş fi dus la ora asta... cu căştile în urechi, contemplând... am o linişte neliniştită; nu ştiu cum vine asta, dar am nevoie de linişte. E oboseală, sunt gânduri, doruri, întrebări, regrete, dorinţe; ca toată lumea, sunt convinsă. Ştiu în schimb că acum, în momentele astea, am nevoie să mă întind, cu ochii în tavan, trecând dincolo de el, şi simţind fundalul muzical. 

Uneori simt că mă rătăcesc în propria-mi cameră - e prea mare şi începe să mă enerveze lucrul ăsta. Trebuie să o mai personalizez... imagini, ghirlande, lumânări parfumate, flori, cărţi... 

La tavan, hai!

"Teren minat"

Dacă "Cecitate" a dispărut din peisaj, "Teren minat" se doreşte pui. E vorba despre o carte; nu volum de poezie, ci o carte cu şi despre copii. Mă inspiră poate locul în care îmi petrec jumătate din lună. Greşit spus "poate", căci mă inspiră sigur. Sunt frustrări, bucurii, nervi, simpatii, gingăşii, pofte nebune de a strânge tare tare de tot, în braţe, anumiţi copii, momente în care mă simt total lipsită de inspiraţie, clipe în care cu maţele chiorăind trag de mine să mai rezist măcar câteva clipe, de dragul copiilor, clipe de dezinteres total faţă de prichindeii de-a dreptul obraznici şi râzgâiaţi, emoţii... La sfârşitul fiecărei zile, trecând peste toate, am o linişte; zilele în care sunt alături de copii, trec mai repede decât cele în care sunt liberă. Uneori îmi pare ciudat, alteori e explicabil, important e să fiu împăcată cu mine însămi la sfârşitul fiecărei zile. O mulţime de gâzulici îmi transmit zilnic, din energia şi gândurile lor. Unii mă impresionează până peste poate, de alţii mă doare sufletul, faţă de alţii sunt atât de fără schimb energetic... să nu mai vorbesc despre cei care vin şi au un anumit handicap. Mi se rupe sufletul, deşi în acelaşi timp mă bucur pentru faptul că cei din jurul lui luptă să-l integreze în societate.

Trecând peste toate, e frumos să te joci, e frumos să mă joc alături de puiuţii care vin zilnic la locul de joacă unde lucrez. Cât timp am inspiraţie, putere de muncă, răbdare şi linişte sufletească, vor mai trece zile şi poate se va materializa şi o carte cu titlul "Teren minat". 

Doamne Ajută!