E încă frig şi ecoul suuună ne-ncetat. Aburii se transformă într-o secundă, în dâre de gheaţă. Privesc traseul lor. Să râd, să plâng? Ciocanul îmi dă impresia de multe ori că nu e bun de nimic; pentru ce a mai fost creat dacă nu e capabil să distrugă urmele? Las părul să-mi acopere ochii şi mintea, îngheţ personal, orice urmă de adevăr. Dar nici minciuna nu mă poate salva. Soluţia? Tai pletele şi las totul în bătaia liberă a vântului şi a îngheţului. Până unde voi ajunge, voi vedea. Mai târziu.
Mâine e 1, dar nu e Luni. Păcat. Poate fi un semn. Sau nu. Dacă nu cred, clar nu e un semn. Deşi am ajuns la concluzia că am premoniţii bune. Ultima m-a şocat întru totul. Mâine e 1. Noiembrie. Va fi şi mai frig decât azi. Poate. Poate nu.
Câte în lună şi în stele; vor fi câteva zile de acasă. Din nou. Nu îmi displace. Absolvent fără diplomă. Totul are un punct; undeva, cândva.
Nu ştiu. Nu vreau. Vreau... . Pentru mine. Ieri, frumos. Azi, vedem. Săptămâna viitoare, mai mult. Lucrurile reîntră în normalitate. Cifra trei, poate să fie cu noroc.
Mă iubeşte. Ştiu. Trebuie doar să mă conving mai mult. Atât. Aici, deci, nu e punct. Încă.
Clipe care dor. Sau nu. Sau care te disperă şi te scot din sărite. Timpul ne demonstrează că suntem nişte proşti. Nu ştim să vorbim, nu ştim să ne cerem iertare, nu ştim să ne recunoaştem sentimentele... tot ce ţine de uman, nu ştim. Bine însă că ştim toate celelalte tâmpenii existenţiale, crudităţi, infecţii şi muzică bună.
Mă piş pe toate frumuşeţile şi pe toate cunoştinţele; dacă nu e umanul, e zero.
Familia norişor e în covalescenţă; după frică şi război, după răni şi multe palme, se strecoară ursul în bârlog şi face ordine. Va fi senin, vor fi creme delicioase, albe şi pufoase, vor fi curcubee travesând întreg Drumul-Robilor.
Cât de mari ne dăm şi cât de mici suntem, de fapt!
M-am săturat de bârfe, de jigniri, înjurături, priviri pe deasupra ochelarilor de soare, de ţigarea purtată nonşalant, de ţigănia mascată sau de eternele frustrări şi plângeri ale sufletului nostru, doar pentru a impresiona un "public" care suprizăăăă, nu e atât de prost! Înţelegem foarte bine realitatea, o stare de spirit sau un simplu cuvânt şi eventual vrem noi să ne lăsăm prostiţi, tot din prostia noastră, până la urmă. Ca să nu părem obraznici sau nesimţiţi, inghiţim anumite mai multe lucruri şi nu spunem nimic.
În loc să ne ocupăm de lucrurile cu adevărat importante... Până când tot atâţia "i-uri" fără punct?
Încă mai aştept inspiraţia divină; am terminat cartea Oanei Pellea, acum citesc "Maestrul şi Margareta" a lui Bulgakov. Sincer, nu prea mă ţine, am impresia că se învârte istorisirea în jurul aceleaşi cozi şi că se insistă prea mult asupra unei idei. Devine obsedant. Am citit decât 50 de pagini, sper la mai bine, voi vedea unde mă poartă paginile.
Vârcolaci, vraci, magie neagră, Iisus... toate la un loc mă cutremură, nu-mi place deloc. Am sentimentul că sunt urmărită. O rugăciune după fiecare cuvânt nu ar strica, dar ia prea mult timp. Mai bine citesc detaşat sufletesc şi e în regulă.
O sâmbătă cât se poate de relaxantă. Mi-e dor de exerciţii fizice. Mai am încă două săptămâni în care am interdicţie în a face efort, după care aştept să recuperez încet, încet. Mănânc mai bine, dar parcă slăbesc pe zi ce trece şi nici energie nu prea am. Având în vedere că nu fac nici sport, decât merg la şcoală şi mă uit ca vaca la colegii mei de pe margine, nu e normal, dar mai am răbdare. E în joc meseria mea şi trebuie.
Îl las deocamdată pe Bulgakov, trec la "Platonov" a lui Cehov. Mâine vine un profesor de la Bucureşti să lucrăm şi asta e singura piesă pe care nu am citit-o. E bine că nu o citisem, mă purific puţin de magii de toate culorile şi animăluţe înfiorătoare. La noapte somn cu o oră mai mult; sau poate voi alege să stau mai mult astă seară... cred că e mai bine aşa. Am timp să dorm o moarte întreagă, vorba cuiva :-)
Mi-am reamintit astă seară de momentele grele prin care am trecut. Pe undeva mi-a făcut bine. Mi-am reamintit că Dumnezeu mă iubeşte.
Weekend. Linişte. A fost furtună astăzi; nu afară, ci în sufletul meu. Citesc Oana Pellea, "Jurnal". Mă fascinează, mă regăsesc. Citisem câteva pagini cât am stat în spital şi m-a atras cartea enorm de mult. Ştiam de ea, Oana dăduse cu ceva timp în urmă, un interviu pe Realitatea despre cartea ei. O carte simplă, vizuală, un adevărat amestec pur şi uman. Mi-am cumpărat-o Luni. 28Lei. Nu ştiu dacă să mă gândesc că e mult sau acceptabil, dar merită banii, asta cred. E pe placul meu. Am citit în spital şi Dan Puric, "Despre omul frumos". Am căutat cartea la Humanitas, dar cică nu o mai aveau de mult. O vreau în biblioteca mea şi am văzut că nici nu era aşa scumpă, parcă doar 17Lei. O carte minunată, e mai complexă şi te face să o reiei din necesitatea de a fi.
Aş citi non-stop. Mă gândeam că pentru mine cititul e un refugiu. Citind cărţi, mă pierd în umanul şi în adevărul curat, un adevăr pe care îl cunosc doar imaginativ şi pentru care mă bucur sau sufăr decât la nivel mental şi sufletesc, dar detaşat de prezentul pe care îl învoc zi de zi. E un remediu; e o terapie. E o altă nuanţă a laturii umane pe care nu o cunosc personal, dar pe care mi-o pot imagina. Îmi plac cărţile umane, îmi plac întâmplările reale şi acţiunile care te ţin în suspans, îmi plac poveştile de viaţă, îmi place Steinbeck, îmi plac jurnalele artiştilor. Sunt de viaţă, au ceva de spus, mai important decât însăşi viaţa lor. Ei suferă în tăcere, îşi analizează viaţa în raport cu ceilalţi şi cu sufletul lor şi ne oferă ce e mai bun din ei. Evident, artiştii adevăraţi. Îi mirosim cu toţii.
În camera mea, zi de zi după ce mă trezesc şi îmi fac patul, pun două fotografii cu Emilia Popescu şi Florin Piersic pe patul meu. Îi pun acolo amintindu-mi de colţul meu de lume în care trebuie să ajung. Pe fotografii, autografele lor personale mă impulsionează. I-am cunoscut acum vreo trei ani la Timişoara. Am fost la spectacolul lor de trei ori. Am fost pur şi simplu exaltată. Aplauze peste aplauze, o forţă şi o energie ca-n poveştile care-ţi storc şi ultima lacrimă de bucurie. Eu în culise, poze, autografe după al doilea spectacol. Ţin minte că a fost 300 de mii biletul pentru spectacolul, dar preferam să rabd două zile de foame. Şi acum aş face la fel. E o nebunie, dar e o frumuseţe. Câte amintiri...
Ţin minte când am fost pentru întâia oară la un spectacol cu Maia Morgenstern. Singură, în întârziere, ploaie cu găleată, fugă şi o maşină care m-a stropit din plin pe toată partea dreaptă. Eram leoarcă. Am tras o înjurătură de parcă nu aş fi fost eu şi am început să plâng de nervi. Plecasem de nici 5 minute din cămin. Dacă m-aş fi întors să mă schimb, riscam să pierd spectacolul. Biletul îl aveam deja de mult timp cumpărat. Am decis să îmi continui drumul spre teatru aşa leoarcă cum eram. Nici la sfârşitul celor două ore de spectacol nu mă uscasem. Plângeam de bucurie că sunt în sală, mă uitam parcă încinsă pe jar, la Maia şi la jocul ei actoricesc. E o forţă a naturii femeia asta. La sfârşit am plecat în culise să primesc un autograf. Nu e deloc o femeie cu fumuri cum mulţi afirmă, e un suflet nobil. Plecând apoi spre casă, eram atât de fascinată încât vorbeam singură şi râdeam isteric, de bucurie. Vorbeam cu mama la telefon şi nu îmi venea să cred că am ocazia să îi povestesc toate acele lucruri. După câteva săptămâni aveam să o revăd şi am făcut şi o poză alături de ea.
Să nu mai vorbesc de Magda Catone şi Claudiu Bleonţ. Oameni minune şi ei. La Timişoara când i-am văzut după spectacolul pe care îl avuseseră, erau atât de dezgheţaţi şi de glumeţi... ne-au dat autografe pe şerveţele, am făcut poze, ne-au pupat... Apoi ne-au invitat şi pe noi alături de ei la masă. Eram cu încă o colegă. Ne-a fost ruşine, am spus că poate vom ajunge mai târziu, ne-au spus locaţia unde îi putem găsi. Câţi astfel de oameni au plăcerea de a-ţi oferi clipe din viaţa lor? Îmi pare rău acum că mi-a fost ruşine şi nu m-am dus. Fir-ar ruşinea azi! Dăţile viitoare nu mai dau cu piciorul niciunei provocări care aduce împlinire. Da' până când tot pită cu salam?
De când sunt la Sibiu, nu am mai avut astfel de momente mari cu artişti mari la nivel naţional. Decât i-am revăzut o dată pe Bleonţ şi Magda Catone la un spectacol de Crăciun, veniţi la TNS şi atât. În rest, actorii teatrului din Sibiu. Actori foarte buni, e adevărat, dar terapia prin actorii cunoscuţi la nivel naţional e mai puternică. Citind cartea Oanei Pellea am o poftă nebună de a îi cunoaşte pe toţii marii actori. Am o mulţime de lucruri de învăţat de la ei.
Vreau tot ce e mai bun pentru mine. Bunul meseriei de actor. A fi actor nu e chiar o meserie, e de fapt viaţa ta. Cine te mai plăteşte în ziua de azi numai ca să îţi arăţi sufletul? Toţi vor programe IT, jocuri pe calculator, campanii de imagine, mari lansări de maşini şi produse peste produse, scriere de proiecte... toţi vor să-ţi consume viaţa şi energia. Puţini vor să te cunoască valoric sufleteşte şi să te deschizi uman pentru ceilalţi. Nu mai ştiu ce e valoarea, ce e viaţa.
Vrei bani? Pentru ce să arunci sute de mii pe ţoale şi pantofi? Oricum le vei arunca mai târziu, te vei plictisi de ele şi banii sunt risipiţi degeaba. Dacă vrei umanul, îl poţi păstra oricât. M-am întins cam mult... cu sens, fără sens, cu mine.
O lecţie extraordinară de viaţă ce ne-o dau animalele; până nu demult, ţuţica mea lătra mereu la pisi şi norocul lor era că gardul care separă curtea de grădină, îi separa şi pe ei. Bine-nţeles, îi explicam de multe ori căţeluşei că nu e voie să latre la ea, că e nevoie ca ei să se iubească... şi toate încercările păreau în zadar. Mângâiam de multe ori pisica în prezenţa ei şi îi dădeam de mâncare, pentru ca ea să vadă faptul că pisi nu reprezintă nici un pericol pentru stăpâni şi prin urmare, nici pentru ea nu trebuie să fie o provocare.
Marţi când am plecat acasă, ne-am oprit la ţară ca să dăm papa la puiuţi şi am observat foarte încântată, dragostea care roia între ţuţica mea şi pisi. Trec unul pe lângă celălalt şi nu au nici cel mai mic resentiment sau intenţie de a se jumuli. Astăzi când m-am întors la Sibiu, ne-am oprit din nou şi m-am emoţionat mai tare. Luasem căţeluşa în braţe, ridicată în două lăbuţe şi pisica se uita lung şi geloasă la mine; îmi părea gelozie pătimaşă. Pentru că nu am vrut să fac discriminare, am dat să mângâi pisica. Nu mi-a venit să cred... ca un copil pe care îl doare despărţirea de mamă şi care ţine strâns cu braţele brâul mamei pentru a nu îl părăsi, aşa mă ţinea şi ţuţica mea scumpă. Cu capul într-o parte, cerşind parcă, secunde de iubire din partea mea. Ceva puternic s-a produs în mine şi nu era milă, era dragoste pentru cele două suflete care sunt condamnate la o viaţă de animăluţe, fără a-mi da vreodată ocazia de a-mi împărtăşi sentimentele la schimb. Eu le dau iubire, căldură şi cuvinte calde, iar ele îmi oferă priviri, chiar şi strângeri în braţe, protecţie... deşi poate nu le oferim atât de multe precum ar trebui, ele ne sunt fidele şi ne iubesc necondiţionat. Vreau să le aud spunându-mi ce le doare, vreau să îmi ceară să le fac băiţă, vreau să îmi ceară papa, vreau să le văd zâmbind, vreau să îmi spună "Anca". Vreau să le eliberez de povară; ele nu consideră viaţa lor o povară, altfel ar pleca de îndată, dar mă întreb de multe ori ce e în sufletul lor. Cred că ţuţica are 3 ani deja, iar pisi abia vreo 9 luni şi are şi 3 puişori. Şi ţuţica are un pui mare, are deja anul imediat, doar că el e mai năzdrăvan şi nehalit şi îl ţinem mai singurel, aşa... e o lume mare, pe care nu aş da-o la schimb pentru nimic în lume!
Fidel unui ţel, fidel propriului tău părinte, fidel partenerului şi celui mai bun prieten al tău, fidel celor care îţi fac bine, fidel Lui; fidelitate şi înţelepciune... când vântul bate în sens opus, te poţi întoarce puţin în laterală, avansezi mai uşor. Dacă ai făcut un pas înapoi, s-ar putea să te împiedici şi să nu mai poţi controla lucrurile. Da, toate la timpul lor; da, fără dragoste nimic nu e...
Are you always gonna be there when I grow up, are you?
Cred că e una dintre cele mai frumoase poezii pe care le-am citit.
Nu ţi-aş scrie poate nici acum acest rând, dar cocoşii au cântat de trei ori în noapte – şi-a trebuit să strig : Doamne, Doamne, de cine m-am lepădat ?
Sunt mai bătrân decât tine, mamă, ci tot aşa cum mă ştii : adus puţin de umeri şi plecat peste întrebările lumii.
Nu ştiu nici azi pentru ce m-ai trimis în lumină. Numai ca să umblu printre lucruri, şi să le fac dreptate spunându-le care-i mai adevarăt şi care-i mai frumos ? Mâna mi se opreşte : e prea puţin. Glasul mi se stinge : e prea puţin. De ce m-ai trimis în lumină, Mamă, de ce m-ai trimis ?
Trupul meu cade la picioarele tale greu ca o pasăre moartă.
Reggae, muzica regilor... e o muzică ce am descoperit că mă fascinează pe bune, îmi place mult! Nu vreau să spun că sunt o regină, deocamdată mă aflu la rangul de prinţesă :-) dar acum două zile, am ascultat pentru prima dată trupa "el negro". Întâmplător sau nu, pe Tvr1 cânta această trupă şi melodia pe care am auzit-o chiar m-a impresionat; e vorba despre "Ploaia". Se pare că şi reggae-ul românesc face performanţă şi ne putem manifesta mai pe limba noastră.
Cine nu a auzit de Bob Marley sau Damian Marley, fiul lui? "No woman, no cry" sau "Road to Zion"... super melodii. Se spune că fiecare om preia câte puţin din fiecare, că sufletul lui este reprezentat de câte un element din fiecare categorie, element pe care şi-l atribuie de unul singur, în funcţie de personalitatea lui. - dacă aş fi un instrument, aş fi xilofon; - daca aş fi un peşte, aş fi delfin; - dacă aş fi un animal, aş fi girafă; - dacă aş fi o floare, aş fi floarea soarelui; - dacă aş fi un obiect vestimentar, aş fi palton lung, până la glezne; şi lista poate continua la nesfârşit.
Şi pentru că până acum nu eram sigură ce stil muzical sunt, iată că am pus punct: reggae!
