Arta de a trăi

Weekend. Linişte. A fost furtună astăzi; nu afară, ci în sufletul meu. Citesc Oana Pellea, "Jurnal". Mă fascinează, mă regăsesc. Citisem câteva pagini cât am stat în spital şi m-a atras cartea enorm de mult. Ştiam de ea, Oana dăduse cu ceva timp în urmă, un interviu pe Realitatea despre cartea ei. O carte simplă, vizuală, un adevărat amestec pur şi uman. Mi-am cumpărat-o Luni. 28Lei. Nu ştiu dacă să mă gândesc că e mult sau acceptabil, dar merită banii, asta cred. E pe placul meu. Am citit în spital şi Dan Puric, "Despre omul frumos". Am căutat cartea la Humanitas, dar cică nu o mai aveau de mult. O vreau în biblioteca mea şi am văzut că nici nu era aşa scumpă, parcă doar 17Lei. O carte minunată, e mai complexă şi te face să o reiei din necesitatea de a fi.

Aş citi non-stop. Mă gândeam că pentru mine cititul e un refugiu. Citind cărţi, mă pierd în umanul şi în adevărul curat, un adevăr pe care îl cunosc doar imaginativ şi pentru care mă bucur sau sufăr decât la nivel mental şi sufletesc, dar detaşat de prezentul pe care îl învoc zi de zi. E un remediu; e o terapie. E o altă nuanţă a laturii umane pe care nu o cunosc personal, dar pe care mi-o pot imagina. Îmi plac cărţile umane, îmi plac întâmplările reale şi acţiunile care te ţin în suspans, îmi plac poveştile de viaţă, îmi place Steinbeck, îmi plac jurnalele artiştilor. Sunt de viaţă, au ceva de spus, mai important decât însăşi viaţa lor. Ei suferă în tăcere, îşi analizează viaţa în raport cu ceilalţi şi cu sufletul lor şi ne oferă ce e mai bun din ei. Evident, artiştii adevăraţi. Îi mirosim cu toţii.

În camera mea, zi de zi după ce mă trezesc şi îmi fac patul, pun două fotografii cu Emilia Popescu şi Florin Piersic pe patul meu. Îi pun acolo amintindu-mi de colţul meu de lume în care trebuie să ajung. Pe fotografii, autografele lor personale mă impulsionează. I-am cunoscut acum vreo trei ani la Timişoara. Am fost la spectacolul lor de trei ori. Am fost pur şi simplu exaltată. Aplauze peste aplauze, o forţă şi o energie ca-n poveştile care-ţi storc şi ultima lacrimă de bucurie. Eu în culise, poze, autografe după al doilea spectacol. Ţin minte că a fost 300 de mii biletul pentru spectacolul, dar preferam să rabd două zile de foame. Şi acum aş face la fel. E o nebunie, dar e o frumuseţe. Câte amintiri...

Ţin minte când am fost pentru întâia oară la un spectacol cu Maia Morgenstern. Singură, în întârziere, ploaie cu găleată, fugă şi o maşină care m-a stropit din plin pe toată partea dreaptă. Eram leoarcă. Am tras o înjurătură de parcă nu aş fi fost eu şi am început să plâng de nervi. Plecasem de nici 5 minute din cămin. Dacă m-aş fi întors să mă schimb, riscam să pierd spectacolul. Biletul îl aveam deja de mult timp cumpărat. Am decis să îmi continui drumul spre teatru aşa leoarcă cum eram. Nici la sfârşitul celor două ore de spectacol nu mă uscasem. Plângeam de bucurie că sunt în sală, mă uitam parcă încinsă pe jar, la Maia şi la jocul ei actoricesc. E o forţă a naturii femeia asta. La sfârşit am plecat în culise să primesc un autograf. Nu e deloc o femeie cu fumuri cum mulţi afirmă, e un suflet nobil. Plecând apoi spre casă, eram atât de fascinată încât vorbeam singură şi râdeam isteric, de bucurie. Vorbeam cu mama la telefon şi nu îmi venea să cred că am ocazia să îi povestesc toate acele lucruri.
După câteva săptămâni aveam să o revăd şi am făcut şi o poză alături de ea.

Să nu mai vorbesc de Magda Catone şi Claudiu Bleonţ. Oameni minune şi ei. La Timişoara când i-am văzut după spectacolul pe care îl avuseseră, erau atât de dezgheţaţi şi de glumeţi... ne-au dat autografe pe şerveţele, am făcut poze, ne-au pupat... Apoi ne-au invitat şi pe noi alături de ei la masă. Eram cu încă o colegă. Ne-a fost ruşine, am spus că poate vom ajunge mai târziu, ne-au spus locaţia unde îi putem găsi. Câţi astfel de oameni au plăcerea de a-ţi oferi clipe din viaţa lor? Îmi pare rău acum că mi-a fost ruşine şi nu m-am dus. Fir-ar ruşinea azi! Dăţile viitoare nu mai dau cu piciorul niciunei provocări care aduce împlinire. Da' până când tot pită cu salam?

De când sunt la Sibiu, nu am mai avut astfel de momente mari cu artişti mari la nivel naţional. Decât i-am revăzut o dată pe Bleonţ şi Magda Catone la un spectacol de Crăciun, veniţi la TNS şi atât. În rest, actorii teatrului din Sibiu. Actori foarte buni, e adevărat, dar terapia prin actorii cunoscuţi la nivel naţional e mai puternică. Citind cartea Oanei Pellea am o poftă nebună de a îi cunoaşte pe toţii marii actori. Am o mulţime de lucruri de învăţat de la ei.

Vreau tot ce e mai bun pentru mine. Bunul meseriei de actor. A fi actor nu e chiar o meserie, e de fapt viaţa ta. Cine te mai plăteşte în ziua de azi numai ca să îţi arăţi sufletul? Toţi vor programe IT, jocuri pe calculator, campanii de imagine, mari lansări de maşini şi produse peste produse, scriere de proiecte... toţi vor să-ţi consume viaţa şi energia. Puţini vor să te cunoască valoric sufleteşte şi să te deschizi uman pentru ceilalţi. Nu mai ştiu ce e valoarea, ce e viaţa.

Vrei bani? Pentru ce să arunci sute de mii pe ţoale şi pantofi? Oricum le vei arunca mai târziu, te vei plictisi de ele şi banii sunt risipiţi degeaba. Dacă vrei umanul, îl poţi păstra oricât.
M-am întins cam mult... cu sens, fără sens, cu mine.