Zis şi punct

Când dezamăgeşti pe cineva la care ţii, nu mai există loc în care te poţi ascunde. Pur şi simplu eşti acolo, dezgolit şi pierdut. Orice explicaţie este de prisos... le ai, dar nu au nici o valoare. Ai dezamăgit şi punct.

"Restul, e tăcere"

Poate am exagerat prea mult sau poate că totuşi, nu am făcut suficient de multe. Nu m-am făcut poate înţeleasă şi am fost interpretată greşit... sau poate că au fost doar conjuncturile şi energiile perioadei, de vină. Poate m-am hazardat aiurea în tramvai. Poate sunt eu prea perfecţionistă şi prea pragmatică; sau poate mi se pare, doar, că sunt. Poate sunt o iresponsabilă. Poate asta e o nebunie, de fapt, neînţeleasă. Nu ştiu dacă avem vreunul dreptate cu adevărat, e relativă treaba, având în vedere faptul că fiecare trăieşte conform universului propriu. Poate că m-am plâns prea mult, degeaba sau poate că am avut dreptate...în felul meu. Sau poate că nu am acţionat îndeajuns şi mai exact. Nu ştiu... nu mai ştiu nimic. Tot ceea ce ştiu sigur, e faptul că plec. Semnătura mi-am dat-o. Pe 28 va fi ultima zi alături de gâzulici. Îmi va fi dor, deja îmi e dor... le voi duce lipsa.

Sunt unii cum alţii nu sunt. Îmi pare rău că plec...chiar îmi pare rău. Îi iubesc pe copilaşi, îmi place să fiu în preajma lor, să mă bucur de ei atât cât pot şi mă duc inspiraţia şi puterea. Fiecare e minunat în felul lui...trebuie doar să îi descoperi minunea, indiferent de educaţia primită de la părinte. Mulţi au frustrări, încă de la vârsta aceasta, iar atunci, ei le etalează inconştient, în prezenţa celor pe care ei îi consideră mai slabi decât ei. De mulţi mi-e drag...şi de părinţii lor mi-e drag. Se simte în aer totul...cu fiecare!

Pe unii abia îi aştept, pe alţii nici nu îi pot vedea (am trei pe listă). Pe mulţi i-aş lua acasă la mine, aaah, că îmi vine să îi mănânc de-a dreptul! Ştefi, Alexia, Elena, Raul, Răzvan, Radu, Maria...

Nu mai zic nimic... îmi va fi dor...Atât!

"Restul, e tăcere!"

Şirul de mărgărite

Lucrurile sunt în general foarte simple; noi le complicăm. Ştim, ştim cu toţii povestea aceasta. Personal, nu m-am săturat de ea, îmi place să o aud. E ca o împrospătare a clipelor de tensiune prin care trec. "Uite, aştept un telefon şi nu mai sună", "De ce oare m-a chemat pe la ea şi e prost dispusă?", "Mă aşteptam să fie mai subţire cartea aceasta, nu o mai doresc", etc. 

Gânduri. Aiureli. Clipe preţioase în van. Era într-o carte o poveste cu trei cutiuţe, ultima având în ea, alte trei cutiuţe. Toate erau de aruncat, cu excepţia ultimei cutiuţe din cea de-a treia cutiuţă, loc în care erau păstrate doar grijile şi lucrurile cu adevărat importante, cele care ţin strict de tine, pe care le poţi rezolva tu, fără a depinde de celălalt sau de vreun element exterior. Cam puţine, ce e drept, dar doar acelea contează cu adevărat. Restul, sunt dileme existenţiale pe care ne place să le multi-multiplicăm. Şi deci, pentru ce atâtea griji şi stresuri, când nu trebuie decât mobilizare personală şi puţină generozitate? Generozitatea, pare-se, se naşte din dragoste. Hmmm, încep să mă întreb: iubesc? Nu partea masculină a universului, ci partea existenţială a universului (oameni, cai, cărţi, copaci, ploaia, copiii, luna, etc.) Nu am eu personal, un verdict în ceea ce mă priveşte; oricum mă gândesc şi mă răzgândesc în ceea ce îmi priveşte sufletul şi acţiunile lui, dar mi-ar plăcea să iubesc puţin mai mult fenomenul numit 'tot ceea ce mă înconjoară'. Poate aşa voi reuşi mai uşor, să uit de cele cinci cutiuţe şi să încep să îmi fac griji, doar pentru a şasea. Că ce e şi cu povestea asta "viaţă"? Cu adevărat, un lung şir de mărgărite.

Săniuţa fuuuge...

nimeni n-o ajuuunge... 

Mi-e dor de mare, iar culmea este că eu nu iubesc marea, iubesc muntele; în două zile m-am plictisit la mare şi vreau acasă. Iubesc zăpada, patinele, sania, bulgăreala, răcoarea iernii şi nasul roşu ca un cartof. Primul om de zăpadă pe  care l-am făcut anul acesta, a fost chiar la prima zăpadă. Mănuşi nu aveam, aveam în schimb compania unei minunăţii de fetiţă, aşa că am dus misiunea până la capăt. Acum nu mai e zăpadă afară şi nu-mi place; am refuzat o tură pe patinoar, deşi am patine de vreo doi sau trei ani şi culmea, îmi şi place sportul acesta. Călare pe patine fără zăpadă... nu îmi pare prea iernatic şi de basm, aşa cum ar trebui să fie.

Mi-e dor de mare... aşa dintr-odată; plaja să fie pustie, doar eu şi valurile mării care să mă inunde până la gât. Pescăruşi, nori ca spuma laptelui, vibraţia valurilor, vapoare în zare, soarele fierbinte, nisipul fin, eu şi marea...

Spre tavan, înainte!

Tolănită în pat, cu gândul într-o mie de părţi... pe fundal, răsună blând, o cântare bisericească. Aşa aş rămâne toată noaptea; cu ochii deschişi, savurând fiecare secundă. Dimineaţă sunt convinsă că aş fi ca nouă, doar că până seara nu voi mai ştii cum să-mi ţin ochii deschişi şi energia în toi. Pic repede seara... alteori stăteam zilnic pănâ pe la 3, 4 dimineaţa şi mă trezeam la maxim 9 şi o duceam bine. Dar, e altă mâncare de peşte asta.

Dacă ar fi fost vară, n-aş fi stat pe gânduri şi direct în parc m-aş fi dus la ora asta... cu căştile în urechi, contemplând... am o linişte neliniştită; nu ştiu cum vine asta, dar am nevoie de linişte. E oboseală, sunt gânduri, doruri, întrebări, regrete, dorinţe; ca toată lumea, sunt convinsă. Ştiu în schimb că acum, în momentele astea, am nevoie să mă întind, cu ochii în tavan, trecând dincolo de el, şi simţind fundalul muzical. 

Uneori simt că mă rătăcesc în propria-mi cameră - e prea mare şi începe să mă enerveze lucrul ăsta. Trebuie să o mai personalizez... imagini, ghirlande, lumânări parfumate, flori, cărţi... 

La tavan, hai!

"Teren minat"

Dacă "Cecitate" a dispărut din peisaj, "Teren minat" se doreşte pui. E vorba despre o carte; nu volum de poezie, ci o carte cu şi despre copii. Mă inspiră poate locul în care îmi petrec jumătate din lună. Greşit spus "poate", căci mă inspiră sigur. Sunt frustrări, bucurii, nervi, simpatii, gingăşii, pofte nebune de a strânge tare tare de tot, în braţe, anumiţi copii, momente în care mă simt total lipsită de inspiraţie, clipe în care cu maţele chiorăind trag de mine să mai rezist măcar câteva clipe, de dragul copiilor, clipe de dezinteres total faţă de prichindeii de-a dreptul obraznici şi râzgâiaţi, emoţii... La sfârşitul fiecărei zile, trecând peste toate, am o linişte; zilele în care sunt alături de copii, trec mai repede decât cele în care sunt liberă. Uneori îmi pare ciudat, alteori e explicabil, important e să fiu împăcată cu mine însămi la sfârşitul fiecărei zile. O mulţime de gâzulici îmi transmit zilnic, din energia şi gândurile lor. Unii mă impresionează până peste poate, de alţii mă doare sufletul, faţă de alţii sunt atât de fără schimb energetic... să nu mai vorbesc despre cei care vin şi au un anumit handicap. Mi se rupe sufletul, deşi în acelaşi timp mă bucur pentru faptul că cei din jurul lui luptă să-l integreze în societate.

Trecând peste toate, e frumos să te joci, e frumos să mă joc alături de puiuţii care vin zilnic la locul de joacă unde lucrez. Cât timp am inspiraţie, putere de muncă, răbdare şi linişte sufletească, vor mai trece zile şi poate se va materializa şi o carte cu titlul "Teren minat". 

Doamne Ajută!

Cândva, credeam că tot ce zboară se mănâncă. Nu e un păcat, cu toţii credem asta la un moment dat. Cândva, era frumoasă viaţa şi abia aşteptam să devin adult, să fiu pe banii mei, să nu depind de părinţi, să am lumea la picioare, să îmi pot permite orice, să nu îmi refuz plăceri.... bogată imaginaţie, ce-i drept. Toate erau atât de simple, lumea părea atât de uşor de abordat, oamenii păreau a fi foarte receptivi. Era simplu să-ţi găseşti pe termen lung ceva de lucru, un iubit, o casă... pac pac apoi şi apăreau şi copiii, iar creşterea lor părea dintre cele mai uşoare şi plăcute, nu aşa cum au făcut părinţii noştrii cu noi; ce ştiau ei, după mintea noastră? Să ne certe, să ne pedepsească atunci când făceam rele? Era urât din partea lor, noi nu aveam de gând să procedăm la fel cu copiii noştrii...

Toate erau uşoare, simple... toţi ceilalţi le făceau să fie complicate. După mintea noastră; dacă aş da timpul înapoi, m-aş condamna pentru gândurile acelea tâmpite şi mi-aş spune: "vezi tu, că cine râde la urmă, râde mai bine!" Zi de zi, primesc dezamăgiri din partea oamenilor... poate că am trăit eu într-o carapace pe care mi-am construit-o singură şi n-am mai vrut să le simt urâţenia sau poate că am fost prea protejată de tot ceea ce există. Sau poate că lumea a devenit în timp, aşa cum este astăzi; cu siguranţă nu a fost chiar aşa de la bun început. 

Toate se fac în timp, toate se construiesc în timp, toate se dezvoltă în timp cu răbdare şi forţă. Le ştiu, le ştiam... le refuzam? Aşa e când eşti tânăr; tot ce zboară se mănâncă, te implici în toate şi le faci pe toate, nimic nu îţi stă în cale. Iar când e vorba să faci ceva pentru tine şi nu pentru altul, iată că apar piedicile şi loviturile. Într-adevăr, tot ce zboară se mănâncă...atâta timp cât faci lucrurile pentru beneficiul altora; când vine vremea ta, încep lucrurile să te doară, să le vezi mai limpede, mai grave... începe analiza şi greutatea fiecărui pas. Trebuie mare atenţie la tot ce zboară pentru că multe dintre ele muşcă!

Prima zi...  nu pot, n-am cum, am aşteptat-o. Cu emoţii. Decât să mă plictisesc 12 ore într-un magazin de haine, mai degrabă îmi storc puterile alături de copii. Şi oricum e un alt fel de oboseală cu ei. La sfârşitul zilei eşti stors, dar străluceşte o lumină vie de copilul care s-a ascuns în tine atâta timp. 

Prima mea zi de lucru aici, bate cu ziua în care s-au cunoscut părinţii mei acum 28 de ani. 12 Noiembrie. 12 ore de lucru. Două zile cu două zile. Copiii... sunt minunaţi; atunci când nu vorbesc prostii sau nu sunt egoişti şi râzgâiaţi, dar sunt frumoşi, puri, sinceri şi plini de viaţă. În 12 ore vin cred, peste 100 de copii. Greu să le ţin minte numele tuturor. Azi 100, mâine încă pe atâţia şi alţii, chiar... de unii te ataşezi, că asta e, nu ai cum altfel şi te uiţi după ei cum pleacă. Ai vrea să mai stai puţin doar cu ei... te aşteaptă alţii însă pe care nu-i poţi neglija. Şi la sfârşitul zilei, recapitulezi şi-ţi dai seama că a fost o zi plină, frumoasă şi că pentru a doua zi, mai ai nevoie de câteva jocuri de rezervă. Ceva energic şi de grup; ceva după care copiii să fie extaziaţi. Şi rămâi după stingerea luminii, cu gândul acolo, iar noaptea în somn, speri ca Doamne-Doamne să îţi mai ofere soluţii.

E un loc de joacă pentru copii pe care mi l-aş fi dorit şi eu când eram copil. Nu l-am avut... alţii se pot bucura de el şi mă bucur şi eu, alături de ei.

Mâine e o nouă zi, noapte bună!

Blue

I need you to love me when I  cry

I need we make love when we both cry;

Let tears and sorrows be our path

Let us be surrounded by mystic rivers.

I loved you the day hopes were gone

I met you with your blue, blue skirt.

Don’t forget to keep your blue awake.

I won’t. Mine is green, anyway.

We both stood calm and we waved good-bye

We know that ‘something’ will always shine.

Blue guitar, blue skirt, blue eyes…

Blue was perfect, but now it’s gone.

I wish I could tell you the awful truth

I wish I could plant high trees around you.

I need to write letters on your chest

I need to forget it was my choice.

We both stood calm and we waved good-bye

We know that ‘something’ will always shine.

Blue guitar, blue skirt, blue eyes…

Blue was perfect, but now it’s gone.

5 stele

Se 

apropie 

cu 

paşi 

repezi. 

E 

aici, 

parfumul 

nu 

mă 

înşală.