Încurcate sunt căile...

Ai simțit vreodată cum te ia o căldură ciudată și îți vine să plângi când îți vorbește cineva? Grăiește niște lucruri pe care nu are cum să le cunoască despre tine, dar ți le spune exact ca pe răspunsul pe care tu îl cauți.

Te iau căldurile, timpul se oprește pentru câteva secunde de parcă ai fi fost transportat până la cer și înapoi, apoi sentimentul de căldură dispare și dă să iasă plânsul. Și tu te întorci strângând din dinți, aproape fără suflu, rostești cuvinte ciudate numai de tine cunoscute și începi să ciulești tot mai mult urechile, să asculți ce are să-ți mai spună. Cel de lângă tine vorbește cu o siguranță de necrezut, parcă i-ai fi cerut un sfat cu câteva secunde în urmă, iar acum îți dă răspunsul. Dar voi vorbeați despre cu totul altceva și acum îți pare că și-a căutat momentul potrivit ca să îți trântească toate astea în față. E sfatul pe care tu îl aștepți în decizia ta. Și tu nu ai puterea să bâjbâi decât "Yes, I know what you mean" și iarăși te iau fiorii... Și chiar știi ce vrea să spună; asta crezi și tu, asta vrei și tu, dar încă nu știi care e decizia cea mai bună. Iar omul de lângă tine nu-ți împărtășește cultura, nici limba, nici religia... și nici nu ai vorbit vreodată cu omul ăsta despre așa ceva. 

Și pielea se zburlește tot mai tare... "nu sunt paranoia, nu?" te întrebi?

Cu sau fără voie...

Se prea poate ca nimic în viața să nu fie întâmplător; mi-am spus asta de sute de ori până acum! Și așa și este! Eu am să mă așez cu fața în sus și mâinile sub cap, așteptând lumina! Să curgă secundele, stimabililor!

Simple întrebări

În fiecare zi mă gândesc cât anume înseamnă o zi în viața unui om, dar astăzi, mă gândesc cât au însemnat ultimele 8 luni din viața mea. Bucurii, frumuseți, bani, disperare, prieteni, nervi, frig, frică, liniște, călătorii, sentimentul urcării pe pereți, iubire, umilință, deznădejde, jeg, neîncredere, speranță, protecție... Fiecare descriere are o poveste sau mai multe, iar multe descrieri lipsesc!

Toate împreună mi-au întărit convingerea că nimic în viața nu e întâmplător și că fiecare etapă te pregătește pentru următoarea ce va veni în viața ta. Am lăsat teatrul și pasiunea pentru bani? sau o viață mai bună? Sau nu le-am lăsat, ci am luat o mică pauză? Să încerc să-mi clădesc un viitor mai sigur înainte de a porni la drum? Pentru asta? Și timpul trece fără ca eu să mă opresc măcar câteva secunde pe zi? 

Cu siguranță viața ne oferă experiențe care să ne întărească anumite convingeri, indiferent care sunt ele; important e că ne aparțin. Cu toții vrem bani și comfort și eu vreau la fel. Dar întrebarea este dacă acești bani și comfort sunt în prejudiciul pasiunii pentru viață și pentru Dumnezeu. Pentru că El spune să nu ne îngrijim cu ce anume ne vom îmbrăca mâine sau ce vom mânca, pentru că el va avea grijă de noi.

Spectacolul sufletelor

Ar avea ce mânca, doar că viața e prea crudă; sau poate că ei sunt prea cruzi? Într-o cantină pentru oamenii străzii, multe suflete respiră căldura altor suflete care săptămână de săptămână fac tot posibilul pentru ca ei să aibă o masă caldă. În fiecare Marți și Joi vin aici la căldură, pentru a se înfrupta din bunătățile pregătite cu dragoste. Ți-e milă de ei și te bucuri că Dumnezeu ți-a dat tăria de a trece altfel peste toate. Patimile sunt cele mai distrugătoare. Unii sunt tineri și frumoși, cu un chip cald, dar distrus de droguri. Metadona i-a adus aici.

Văd o față neutră, încă strălucitoare, care nu a mai găsit de mult timp fermecătorul zâmbet. Parcă numai buzele i se mai mișcă, iar corpul abia mai reacționează în mers; e un mers săltat, fără auto-control. Cu toții intră aici în mod automat - și-au format deja un obicei în a veni aici și sunt ca la ei acasă. O casă străină - nicăieri nu e ca acasă. Unii abia au putere să spună ce doresc și li se întinde pur și simplu farfuria cu mâncare; apoi li se aduce câte un pahar cu suc sau lapte și sunt lăsați în pace, dar supravegheați de la distanță.

Unul dintre ei, trecut de vârsta a doua - cel puțin așa și-a lăsat amprenta metadona asupra lui, abia ține furculița și cuțitul în mână. Se mișcă în reluare, iar lupta cu cârnațul de pui pare de nesfârșit. Cu siguranță nici nu a prea dormit azi-noapte, iar grija banilor îl apasă. Nu mai speră el la vilă și piscină, excursii la munte sau bungee jumping, dar grija dozei zilnice îl apasă. Oare va reuși și astăzi să facă rost de cele, închipuite, necesare? Abia mișcând furculița și cuțitul, ochii i se închid ușor și totul se oprește pentru el, cu excepția respirației și a capului care alunecă ușor, de parcă ar vrea să sărute sfânta hrană. Imediat mi-l și închipui vârât cu fața în farfurie, mânjit ca un sărbătorit păcălit cu tort peste față. Nu e de râs, dar urmăresc scena pregătindu-mi zâmbetul. Deși viața a devenit un film la relanti pentru el, mai face și el cărțile din când în când - îi văd capul ridicându-se iar eu îmi dau puțin ochii peste cap de ciudă - am ratat spectacolul. În timp ce povestea se repetă de vreo 6 ori, iar chipul lui coboară tot mai mult de fiecare dată, îmi dau seama de cruzimea mea.
În dreapta lui, o tânără deosebit de frumoasă, cu părul lung, cu un mix de culoare roșcat și negru, fața albă și chip angelic, se luptă în conversația ei cu un altul dominat de metadon. Nici unul nu are de fapt, chef de vorbă, iar cuvintele lor ies din gură de parcă ar plânge continuu. Cu toții sunt curați, părul lor strălucește de îngrijire. Mă ridic de la masă, dau să cotesc la dreapta. În fața mea, un alt tânăr, abia își târăște picioarele până la masă. 16 ani să fi avut? O față pierdută, un alt chip angelic... se îndreaptă și el cu farfuria cu mâncare la masă.
În celălalt colț al încăperii, se înfruptă cei cu un gram mai puternici. Nu cunosc metadona, dar hrana zilnică e o mare problemă și pentru ei. Îi vezi povestind și cu ochii ațintiți undeva departe, la ziua în care toate aceste griji vor dispărea. Nu au un loc de muncă și nici casă. Cunosc mai bine și decât taximetriștii, străzile și fiecare colțișor ascuns al orașului și împrejurimilor. Sunt extrem de recunoscători acestor omuleți care se unesc săptămânal și fac posibilă chiar și o masă caldă pentru ei. Într-o zi, toate astea se vor sfârși - cumva!

Despre unii auzi că au întâlnit omul potrivit la locul potrivit și mândri de ei, împărtășesc experiența vieții lor peste tot în lume, mulțumind și încurajându-i pe cei mai slabi de îngeri, să caute calea cea dreaptă. Alții, sfârșesc în locuri necunoscute, sub chipul unor evenimente nefericite.
Sunt patimi distrugătoare; sunt oameni frumoși care brusc se urâțesc, dar trecucutul li se mai poate citi pe chip. Fiecare are povestea si motivele lui - mai mult sau mai puțin justificate. Dumnezeu le-a permis să ajungă aici, ceva au cu siguranță de învățat - ei înșiși sau cei ajung să îi cunoască. Cu toții au avut visuri, dorințe, familie...

Să fie într-un ceas bun!

Cum a trecut timpul şi luna a rămas aceeaşi. În chip omenesc îşi reia cunoscutul traseu în fiecare seară, sub ochii nostrii împăienjeniţi de timp. Sfântul mi-a şoptit printr-o adiere că va fi lângă mine, iar eu l-am crezut. Iubesc ploile şi vântul şi munţii veşnic albaştrii şi pomii înfloriţi. Nu iubesc în schimb, soarele. Iubesc Lumina cea adevărată!

Să fie mereu cu noi!

Vieţi paralele

"Nu renunţa niciodată la visurile tale, doar pentru că te-au dezamăgit nişte oameni sau situaţii. Caută alte portiţe, vei ajunge să le zăreşti!" Nu ştiu dacă sună chiar aşa încurajarea de bază, dar e veridică. Doar dacă esţi sigur cu adevărat că nu mai doreşti să continui cu visul tău, atunci e bine să renunţi, altfel, caută în continuare drumul spre portiţă sau îţi va părea rău o viaţă întreagă. 

În general, dacă rămân cu frustrarea unui lucru nedus până la capât, trebuie să revin, chiar şi după doi ani, pentru a elimina frustrarea; e frustrant să trăieşti cu ea. E un gând care macină rău. Şi ce eliberare, după! Mai bine să îmi pară rău că am făcut un lucru, decât să-mi pară rău că nu l-m făcut!

Mi-e uşor să spun lucrurile astea acum, pentru că am ajuns să cred în ele. La început e mai greu, dar fiecare învăţăm din propriile experienţe, nu se poate altfel. Curajul sau lipsa lui, încrederea de sine sau neîncrederea...toate contribuie uşor, uşor! Dar fiecare lucru, la momentul lui!

You don't have to love me anymore

Iluzionişti

Îmi aduc aminte cât de mult am suferit pentru moartea artistei Mădălina Manole. Nu gestul ei în sine m-a lăsat fără suflu, cât masca uimitoare pe care o ţinuse atât de mult timp pe faţă. Niciodată nu vom ştii ce ascunde sufletul unui om. Un om aparent puternic, fără regrete, împăcat cu sine, dornic de muncă, cu o relaţie amoroasă de care e mulţumit. Îi mai lipsea să spună că e omul perfect. Vorbea oare lumea din ea pe care şi-ar fi dorit s-o aibă? Şi cum de nimeni nu a putut citi limbajul trupului ei? Câţiva prieteni de-ai ei, tot artişti, îmi amintesc că sesizaseră ceva în neregulă, dar nu au insistat prea mult, pentru că până la urmă fiecare îşi are propriul ciclu în viaţă, mai mult sau mai puţin agitat. Păcat; a fost un om frumos. Ascultându-i acum muzica, sunt încă fără răspunsuri.

Afişăm imagini aparent perfecte despre noi şi lumea în care ne învârtim, dar se pare că aceste imagini sunt nu de puţine ori, nişte iluzii. Suntem de-a lungul vieţii nişte iluzionişti profesionişti, se pare. Îmi aduc aminte de o iluzie probabil foarte bine cunoscută, în care un iluzionist, fiind cu mai multe persoane în barcă, a reuşit să creeze iluzia faptului că a mutat munţii din loc. Oamenii au ramas „mască”, evident, crezând în ceva, ce în mod cert, numai Dumnezeu ar fi reuşit.  Şi uite aşa înghiţim, de fel, iluzii; ne hrănim cu iluzii, uitând de fapt cine suntem, cine sunt cei de lângă noi, uităm să privim dincolo de nişte imagini şi cuvinte, nu mai avem răbdarea de a îl privi cu adevărat pe cel de lângă noi sau pe noi. Dacă ne-am cunoaşte pe noi, cred că am reuşi să îl cunoaştem şi pe celălalt şi chiar să îl şi înţelegem. Cei de lângă noi, nu au, de cele mai multe ori, curajul de a cere ajutorul; din teama de a nu deranja, de ruşine, pentru a nu fi catalogaţi drept nişte oameni slabi, etc. Se punea demult, într-o carte, în urma unui studiu, desigur, întrebarea: „câţi dintre noi observăm lacrimile din ochi ale colegilor?”, „câţi dintre noi observăm faptul că şi-a schimbat cerceii în dimineaţa aceasta, una dintre colege?”, „câţi dintre noi luăm tăcerea de astăzi, a  colegului, drept o problemă reală, şi-l tragem de-o parte pentru a îl încuraja?” În urma studiului, puţini, foarte puţini, sesizaseră aceste mici, dar extrem de importante schimbări. Intră şeful în birou, tu eşti cu lacrimi în ochi, iar el, ca de obicei, intră în birou, îţi dă nişte comenzi şi părăseşte biroul, la fel de grăbit precum a intrat. Nu schiţează nici un gest cum că ar fi semnalat vreo problemă în ceea ce te priveşte. Cum te simţi? Cu siguranţă ai nevoie măcar de o încurajare după spinare.

În aceeaşi situaţie se poate afla oricare dintre noi. Nu avem nevoie de încurajări; din orgoliu. Dar sunt atât de bine venite! Să ştim că îi pasă cuiva de noi, să simtă celălalt că ne pasă de el. Nu cerem ajutorul, dar ne bucurăm când cel de lângă noi ne oferă cel puţin un zâmbet de încurajare.

Nu suportăm să ne fie cunoscute slăbiciunile. E firesc, până la urmă, însă nu înţeleg de ce e nevoie de măştile perfecţiunii.  Întotdeauna există reversul medaliei. Întotdeauna. Ar fi ideal să fim mai atenţi la cei din jurul nostru, la schimbările din viaţa lor, la ei ca şi oameni care au un suflet. Sufletul e fragil şi drept urmare, în orice clipă poate suferi modificări demne de luat în seamă.

Cine sunt eu?

Mă întreb adesea ce anume contează pentru mine, pentru sufletul meu. Răspunsuri, găsesc nenumărate, putere pentru a le duce la bun sfârşit, mai puţină. Veşnica dilemă şi stare de nemulţumire: de ce trebuie să conteze liniştea celuilalt, mai mult decât liniştea mea? Atunci când vine vorba de luat decizii, mă codesc; decizii foarte importante, nu o simplă plecare la plimbare prin parc. Codeală pentru că există teama ca cel de lângă mine să se strâmbe pe la spatele meu. O viaţă întreagă luăm decizii în funcţie de cei de lângă noi. Singura perioadă pură, neîntinată şi fără griji şi lipsuri sufleteşti, este perioada copilăriei, cea în care nu ne dăm seama ce anume reprezintă pentru ceilalţi, mofturile şi nevoile noastre; ştim pur şi simplu ce anume ne dorim şi exprimăm acea stare de fapt, la fel de simplu. Treptat, începem să ne dăm seama de cum anume stau lucrurile în jurul nostru şi majoritatea începem să ne închidem, să nu mişcăm un deget fără a întoarce pe o sută de părţi înfluenţa deciziilor noastre asupra tuturor celor existenţi în viaţa noastră. Şi uite aşa, dispar siguranţele noastre sufleteşti. Zilele trecute, îmi spunea o fetiţă de 5 ani şi jumătate „dacă nu mă ierţi, nu am să mai fiu prietena ta”; „cum, ai să dai uitării toată perioada noatră, petrecută împreună?” „da, nu am să mai vorbesc cu tine niciodată, doar aşa, dacă o să mai vii tu vreodată pe la noi”. Mă lovise din greşeală foarte tare, într-o zonă deloc de dorit. Nu ştiu de ce îmi venise să spun asta, dar la întrebarea ei „mă ierţi?”, am întrebat-o „dacă ţi-aş spune că nu te iert, ce anume ai face?”, iar cel mai sus menţionat a fost răspunsul ei. Cei mici nu stau nici o clipă să se gândească la consecinţele faptelor lor, ei fac pur şi simplu ceea ce simt şi spun ceea ce gândesc. Eu, pentru că o iubesc pe fetiţă, trec cu vederea acest moment, deşi nu pot spune că mi-e indiferent. Aşa cred că s-ar întâmpla şi în viaţa noastră. Orice am spune, am gândi sau am face din suflet, pentru că aşa simţim nevoia, ar conta cu adevărat pentru cei care ne iubesc; şi doar aceia trebuie să conteze pentru noi şi sufletul nostru. Ceilalţi, sunt simple specii umane existe în jurul nostru, care contribuie într-o măsură mai mare sau mai mică în parcursul vieţii noastre.

După ce am spus toate lucrurile astea, nu înţeleg încă, de ce ne mai este greu să luăm decizii mari, importante. Nu e mai importantă liniştea noastră sufletească, împăcarea cu noi înşine? Cei care ne iubesc pentru ceea ce suntem şi cei cărora le pasă de noi, vor rămâne în continuare alături de noi, susţinându-ne moral. Nu putem ghici cine anume, ce; viaţa ne ofere „n” surprize. Important e să riscăm? „Cine nu riscă, nu câştigă” şi chiar de-ar fi să pierzi, ştii că ai pierdut din cauza ta. „Mai bine să-ţi pară rău că ai făcut un lucru, decât să-ţi pară rău că nu l-ai făcut.”

Eşti în căutarea puterii de a lua decizii importante şi ştii că la un moment dat le vei lua. Poate că nu e vremea lor în momentul respectiv şi de aceea intervine şi greutatea aceasta de a le lua. Sau poate pur şi simplu îţi este teamă pentru ce ai lăsa în urmă. Sau poate vrei să le iei, dar nu vrei să te rupi de toată lumea pe care ai lăsa-o în urmă. Tuturora ne este frică de schimbare, dar schimbarea îţi poate aduce împăcarea cu tine. Totul ţine trei zile, asta până să te obişnuieşti cu noul. Şi dacă nu e să fie al tău, viaţa face în aşa fel încât să te readucă acolo unde trebuie, peste acel ceva timp. Mircea Radu a revenit la pupitrul ştirilor după 12 ani, unii dintre noi s-au reîmpăcat cu foşti iubiţi după mulţi ani de pauză şi sunt fericiţi şi împăcaţi acum. Cred că totul este întotdeauna, aşa cum trebuie să fie. Avem nevoie să trecem prin anumite dileme existenţiale, experienţe, eşecuri, bucurii... toate astea pentru a învăţa din ele şi pentru a ne întări.

Nu ştiu ce anume ne oferă siguranţa luării unei decizii, dacă se poate spune că există acea siguranţă, nu ştiu ce anume ne poate face să luăm cât mai repede o hotărâre, nu ştiu care răspuns e mai aproape de realitatea noastră interioară; sunt multe lucruri exterioare care ne pot mobiliza, experienţa altora care ne poate motiva. Sunt însă puţine lucruri pe care le cunoaştem despre noi înşine pentru a avea tăria de a lua o decizie.

Cine sunt eu? E o întrebare cu care, personal, m-am confruntat nu de puţine ori în ultimii patru ani. Şi poate că în această întrebare voi găsi şi răspunsul mult căutat în luarea deciziilor mari.

Viaţă

E o chemare, e un dor – te roade;

În urechi sună şi răsună glasul ei – te roade.

E în ochi, în nas, în buric, în vene...

În ziua în care...

Să ştii să...

Să ştii că...

Dragostea e oarbă – ştii

Te iubesc – asta nu mai ştii;

Da, te iubesc.

Eşti tu şi eu – nu e un vis

Nu e o minciună.

Oriunde – e o lacrimă în care te oglindeşti;

Oricând – e un suflet în care străluceşti.

E pământul - pe care calc.

E aerul - fără de care n-aş mai fi.

Eşti tu - imperfectă.

În ziua în care...

Să ştii să...

Să ştii că...

Să ştii că eşti a mea - te iubesc.