Ai grijă de viaţa ta

Dedic acest material acelora care în viaţa lor nu ştiu cum anume folosi cuvintele. Nu vreau să fie ceva bine documentat, de unde la sfârşit să ştii cum anume să te adresezi celor din jurul tău, dar mi-ar plăcea ca măcar un gând bun să existe în ceea ce priveşte dulcele din tonul vocii noastre atunci când spunem "hai, că e simplu" sau "muzica de la radio e doar aşa, de duzină".

Cu siguranţă lucrurile care sunt simple pentru mine nu sunt la fel de simple şi pentru tine şi invers şi de asemenea, unii iubim muzica de la radio pentru faptul că într-un timp relativ scurt se derulează mai multe genuri de muzică din generaţii de ani diferite, depinzând desigur şi de frecvenţa preferată.

Chiar şi exprimarea "prostule", "tâmpitule" te poate amuza atâta timp cât este spusă cu drag şi simţi asta în tonul vocii şi în privirea persoanei. 

De atâtea ori am judecat în viaţa mea... dar mi-e lehamite să aud cuvintele astea la ceilalţi şi reacţiile lor ieşite din comun, nefondate! Ar trebui să fie o lecţie să nu mai judec nici eu sau să găsesc cuvintele potrivite întotdeauna pentru a nu jigni sau supăra. Surprinzător sau nu, încerc asta de foarte mult timp doar că nu îmi iese întotdeauna. 

Chiar mă doare (a se înţelege că nu mă deranjează) când văd atâţia deştepţi în jurul meu, în jurul nostru. E viaţa voastră, fraţilor, nu mă interesează pe mine ce faceţi cu ea, dar atâta timp cât fac şi eu parte din ea (fie 8 ore pe zi, fie 3, fie 2 ore pe săptămână doar), permiteţi-mi să mă bucur de prezenţa voastră şi de experienţa vieţii voastre, nu mă lăsaţi cu gustul amărui al inteligenţei voastre frustrate... promit să fac şi eu acelaşi lucru bun în care să te simţi confortabil alături de mine. Chiar şi dacă nu vorbim, prezenţa mea îţi va transmite energie pozitivă, o stare de calm, îţi promit!

"Păcatul judecării aproapelui"... sunt multe cărţi scrise pe tema aceasta şi la fel de multe despre cum să ne exprimăm dorinţele, deciziile şi off-urile într-o formă caldă pentru urechea receptorului. E posibil să fi văzut măcar un astfel de titlu fie că vorbim despre internet, bibliotecă, la prieteni, etc. Atâta timp cât nu ne interesează domeniul strict pentru avantaje personale ci pentru viaţa noastră zilnică raportată la ceilalţi, vom reuşi şi să punem în practică şi să devenim un exemplu pentru ceilalţi. 

Mă bucur ca un copil, în interiorul meu, atunci când întâlnesc persoane sincere şi calde care chiar şi atunci când simt că nu sunt de acord cu ceva, întorc mesajul într-o notă pozitivă, păstrându-şi sinceritatea chipului şi a exprimării. E nevoie oare să fim oameni sinceri? Doar cei cu adevărat sinceri reuşesc astăzi să mai folosească acele calde urări de care avem atâta nevoie cu toţii? 

Mai ştiu doar că "cine se aseamănă se adună" iar noi inconştient facem selecţia persoanelor care să facă parte din inima noastră chiar şi peste ani. Ai grijă de viaţa ta!

O (fff) viaţă!

Când ai nici 55 de ani şi te gândeşti la cei 2 metrii sub pământ pe care trebuie să ţi-i cumperi din timp, îmi pare totuşi puţin cam sadic. La 55 de ani? Cei drept, în România dacă mori şi nu ai loc de veci cumpărat, rişti să îi predispui pe cei rămaşi în lume la un infarct. Unu la mână, costă undeva peste 100 de milioane să ai parte de pătuţul cel rece de sub pământ cu tot cu piatră nu ştiu de care şi toate dichiselile la modă; că dee, nu vrem să ne râdă lumea? Care lume? Aceea care ne întoarce spatele ori de câte ori avem nevoie? Sau aceea care abia aşteaptă să ai un necaz ca să poată bârfi intens pe la toate colţurile? Sau poate aceea care îţi zâmbeşte neîncetat, iar la prima rotire de cap strâmbă din nas...

Despre oricare lume ar fi vorba, în România riscăm să murim şi să nu avem posibilitatea de a fi îngropaţi. A devenit un lux moartea. Sunt ortodoxă, dar mi-aş dori să mor incinerată; nu vreau ca nimeni să plătească după mine. Voi plăti eu destul la Judecata de Apoi pentru toate mustăcerile vieţii.

Omuleţii mei dragi se gândesc deja să nu mă împovăreze pe mine în clipa inevitabilă a vieţii ăsteia care nu este decât o clipire. Foarte frumos... mă simt foarte bine că se gândesc din timp, mă întreb de ce oare atât de târziu le-a răsărit ideea? 

Mi-ar plăcea ca viaţa asta să continue aşa cum este ea pentru totdeauna. Ca într-un film văzut recent unde puteai avea 1000 de ani, dar arătai ca la 25: să îngheţe timpul la 25 de ani şi să trăim forever. Sau măcar să nu suferim pierderea celor dragi dacă nu se poate... de ce toate se rezumă în final la moarte? Mina creionului se tot toceşte şi la un moment dat arunci rămăşiţa, chiştocul de ţigară îl arunci la fel, pâinea o băgăm în stomac şi se termină... infinite ajung să fie doar gândurile noastre de care nu vom fi conştienţi că am scăpat - închidem ochii înainte să realizăm că ele nu mai sunt. 

Nu, nu sunt de acord cu moartea şi nici cu faptul că trebuie să ne gândim din timp la ea. Singurul fel în care accept să mă gândesc la moarte este raportat la sacul plin de păcate pe care îl port în spate şi pe care trebuie să îl golesc cât de cât până să închid ochii. Nu mi-e frică de moarte... mi-a fost cândva, dar acum ştiu că cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla este să spun că nu îmi pare rău pentru păcatele săvârşite în clipa în care Tatăl Ceresc vine şi mă mustră.

Offf, viaţă!

Dă-mi Doamne înţelepciune!

În seara asta am un sentiment profund de nemulţumire vis-a-vis de persoanele care mă folosesc în propriile interese, având în vedere faptul că am făcut parte din acele interese şi subit, fără anunţ, eşti kicked-out! Din păcate într-un fel sau altul, adevărul iese la iveală sau informaţia ajunge la urechile tale, mai bine spus. Din răsputeri încerc să nu urăsc în viaţă, dar uneori parcă te încearcă rău de tot şi procesul iertării este lung. Nu ştiu cât va dura, dar cu siguranţă va dura!... nu ura, cât sentimentul nemulţumirii faptului că unii oameni nu se folosesc de bula calităţii umane, nu şi-o ştiu însuşi.

Câţi dintre noi nu ne-am simţit folosiţi cel puţin o dată în viaţă? Cel puţin o dată! "O my God!" ar spune acum cineva cu accent Quebec-uaz şi sună exact la ţintă!

Poate că mâine există

În seara asta mi-a fost trezit apetitul de a reîncepe să scriu. Poate că voi întreţine acest apetit sau poate că îi voi permite să se manifeste doar atunci când nu există oboseală. Dumnezeu ştie...

Un pian e un pian şi e important să-i cunoşti toate clapele, toate notele, toate tonurile şi semi-tonurile, acordurile, stilurile; doar că probabil e obositor să le visezi ani la rând, zi şi noapte chiar şi după ce ai învăţat să cânţi cu pasiune cu ochii închişi. Poate însemna că viaţa ta se concentrează doar acolo? Că nu mai eşti deschis şi altor elemente, activităţi în viaţa ta? Şi dacă la un moment dat viaţa îţi retează posibilitatea de a mai cânta la pian? Ce faci? Sau poate pur şi simplu descoperi altceva ca şi plăcere a vieţii tale. Contezi tu sau contează fanii sau prietenii care pur şi simplu nu te văd făcând altceva?

Viaţa capătă turnuri şi oricât de bine credem acum că ne cunoaştem, mâine viaţa ne dă peste nas. Cel mai inteligent se adaptează repede. Spunea cineva că "oricât de greu va fi, voi mânca chiar şi numai cartofi fierţi din găleată dacă e singura opţiune pentru a face în viaţă ceea ce îmi doresc. Banii nu sunt importanţi" Şi cred că banii au ajuns să fie importanţi pentru respectivii, poate chiar mai mult decât conştiinţa lor. Voila! Viaţa ne dă peste nas. "Niciodată să nu spui niciodată!" e ceva ce am învăţat şi re-învăţat de-a lungul vieţii şi e dur când trebuie să repeţi asta de prea multe ori după ce freza ţi-a fost barată. Şi probabil că nu se vor linişti apele niciodată. 

Un observator activ. Prezent. Conştient. 

Nu cred că am spus tot ce vroiam să spun, dar şi mâine este o zi...

Suflete pereche

Unii spun că nu e bine să te gândeşti la moarte. Că viaţa trebuie trăită pur şi simplu şi că ce ţi-e dat să se întâmple oricum se va întâmpla. 

Vin în schimb momente când fără voia ta te întrebi ce anume te vei face fără cel mai drag om de pe pământ; şi pe lângă suflul greu ce te cuprinde, îţi dau lacrimile. Strângi puţin din dinţi şi cu ochii închişi, oftezi. Priveşti undeva departe acum, în adâncul sufletului tău şi revezi toată dragostea pe care o porţi persoanei respective. Ai vrea să nu piară niciodată; nici persoana, nici sentimentul profund de iubire şi nici timpul care vă prilejuieşte întâlnirile. Orice situaţie neplăcută survenită de vârstă, sănătate sau context neaşteptat te poartă cu gândul direct în stadiul în care îţi tresară inima şi începi să te îmbărbătezi singur(ă).

Viaţa e un lung şir de întâmplări de care e nevoie să ne bucurăm şi pe care trebuie să le acceptăm. Tot ceea ce nu ţine de capacităţile noastre de a controla viaţa, avem nevoie să acceptăm cu lumină pe chip; chiar dacă nu suntem de acord. Mă văd şiroind până la sfârşitul vieţii în clipa în care inevitabilul se va întâmpla şi îmi dau seama de asta de fiecare dată când vârsta probabil, îşi spune cuvântul.

Părinţii mei sunt nişte oameni minunaţi şi îi iubesc mult muult de tot. Ce ne-am face noi fără părinţi? Fără acei omuleţi care simt nevoia zilnică de a-ţi auzi vocea, de a te întreba dacă ţi-e bine, dacă ai mâncat, dacă ai tot ce-ţi trebuie?... fără acei omuleţi care o viaţă întreagă au purtat aceeaşi pereche de pantofi sau pantaloni, doar pentru a-ţi putea cumpăra ţie câte 3 perechi din fiecare? sau să te poată trimite într-o excursie alături de alţi copii sau la mare sau în lumea întreagă în călătorii? Cât timp copilul le zâmbeşte, părinţii sunt veseli şi ei. Dacă el mai e şi cu capul pe umeri, e deja vis împlinit.

Ce anume face să fie specială o relaţie între părinţi şi copii? Cine e nevoie să tragă mai mult de relaţie? Cine hotărăşte cine a greşit într-o anumită situaţie? Un părinte îşi poate cere iertare? Cum te raportezi cel mai bine diferenţei de generaţie?

Oricare ar fi răspunsul, în clipa în care copilul se vede singur după ani, toate acestea nu mai au nici o valoare. Când nu mai ai cui cere iertare, cui vorbi şi ce îmbrăţişa, toate idealurile şi vorbele frumoase rămân îngropate. Ce nu ştim valorifica la momentul potrivit expiră şi s-ar putea să ne încercăneze ochii şi sufletul pentru totdeauna.

"Nu contează anii din viaţa ta/

 Contează viaţa din anii tăi."

Cameleoniada

Este ziua a-10-a, luna a-8-a, adică 10.08 . Imediat inversăm şi ajungem la ziua a-8-a, luna a-10-a, adică 08.10 . Şi uite aşa se vor împlini 4 ani. 08.10.2009; “I will survive” a fost încurajarea perfect inconştientă, iar “Pe mine m-ai ales” a devenit imnul sufletului. Oare cât de bine am ştiut să mulţumesc în aceşti 4 ani pentru clipele extra, primite în dar? Nu cred că îndeajuns; poate nici măcar 1%. Sunt clipe în care fac mult prea multe, deşi nu cred că există prea mult, dar sunt şi clipe în care uitarea e catastrofală: distruge tot ceea ce fusese clădit cu umilinţă şi patimă. Câţi dintre noi ştim a mulţumi cu adevărat pentru faptul că respirăm, că ne putem mişca degetele pe tastatură, că gândim, că putem clipi şi privi minunile naturii, că auzim în fiecare dimineaţă ciripitul nebun al păsărelelor, că putem călători în lumea asta în lung şi-n lat fără a avea grija banilor? 

“Mă ascund în spatele gândurilor leneşe şi visez prea mult; visarea e bună, dar cu măsură. Mă ascund în spatele principiilor obsedante şi a unei sensibilităţi care nu-mi dă voie să comunic cu cei care nu vibrează cu sufletul meu; e bine, până la un punct în care depind într-o oarecare măsură de acei oameni. Mă ascund în umbra mea pentru a nu fi călcată în picioare; e bine, dar loviturile trebuiesc primite şi barate. Mă ascund în spatele privilor dominante şi inteligente pentru a nu demasca slăbiciunea, vulnerabilitatea. Mă ascund în spatele nebuniei şi a unei disponibilităţi continue pentru a nu permite să se cunoască tristeţea, melancolia caracteristică-mi.” Vă regăsiţi? Mă regăsesc… . Sunt un om care trece repede de la o extremă la altă. Sunt un sado-masochist. Un trist şi un nebun al vieţii totodată. Un plângăcios şi un crizat. Un fricos... mi-e frică de intunericul pădurii şi de necunocutul din întunericul nopţii. Nu mi-e frică de eşec sau moarte; sunt o fire liniştită de fel, tăcută şi energică. Mă enervez foarte repede, incredibil de repede - contrar aparenţelor. Mă abţin când nu e cazul...

Făceam un bilanţ şi am realizat că Dumnezeu m-a ferit în viaţă de multe momente care ar fi fost marcante pentru mine; trebuia să fiu prezentă şi eu în mijlocul lor, dar întotdeauna a intervenit acel ‘altceva’. Îmi era ciudă pe moment că nu am luat parte la acel bucium cu jale, dar timpul mi-a demonstrat că toate experienţele vieţii prin care am trecut sunt mai mult decât toate celelalte la care nu am participat, cu un parfum mult mai puternic şi semnificativ pentru mine. Dumnezeu nu dă omului decât atât cât poate duce, nu mai mult.

Nu cred că voi putea vreodată fi profund recunoscătoare sau să mă apropii de ceea ce se doreşte spiritual de la mine, dar sunt sigură că întotdeauna voi avea un gând acolo sus. Pentru mine, pentru cei morţi şi dragi ai mei, pentru liniştea şi pacea sufletului meu.

Unoeri simt nevoia să scriu, să vorbesc cu mine şi dedesupturile de care mai uit. E ca o încurajare şi dovadă că încă mai simt, nu m-am rătăcit.

După aproape patru ani, mai sunt! Sunt doar un om. Sunt!

Încurcate sunt căile...

Ai simțit vreodată cum te ia o căldură ciudată și îți vine să plângi când îți vorbește cineva? Grăiește niște lucruri pe care nu are cum să le cunoască despre tine, dar ți le spune exact ca pe răspunsul pe care tu îl cauți.

Te iau căldurile, timpul se oprește pentru câteva secunde de parcă ai fi fost transportat până la cer și înapoi, apoi sentimentul de căldură dispare și dă să iasă plânsul. Și tu te întorci strângând din dinți, aproape fără suflu, rostești cuvinte ciudate numai de tine cunoscute și începi să ciulești tot mai mult urechile, să asculți ce are să-ți mai spună. Cel de lângă tine vorbește cu o siguranță de necrezut, parcă i-ai fi cerut un sfat cu câteva secunde în urmă, iar acum îți dă răspunsul. Dar voi vorbeați despre cu totul altceva și acum îți pare că și-a căutat momentul potrivit ca să îți trântească toate astea în față. E sfatul pe care tu îl aștepți în decizia ta. Și tu nu ai puterea să bâjbâi decât "Yes, I know what you mean" și iarăși te iau fiorii... Și chiar știi ce vrea să spună; asta crezi și tu, asta vrei și tu, dar încă nu știi care e decizia cea mai bună. Iar omul de lângă tine nu-ți împărtășește cultura, nici limba, nici religia... și nici nu ai vorbit vreodată cu omul ăsta despre așa ceva. 

Și pielea se zburlește tot mai tare... "nu sunt paranoia, nu?" te întrebi?

Cu sau fără voie...

Se prea poate ca nimic în viața să nu fie întâmplător; mi-am spus asta de sute de ori până acum! Și așa și este! Eu am să mă așez cu fața în sus și mâinile sub cap, așteptând lumina! Să curgă secundele, stimabililor!

Simple întrebări

În fiecare zi mă gândesc cât anume înseamnă o zi în viața unui om, dar astăzi, mă gândesc cât au însemnat ultimele 8 luni din viața mea. Bucurii, frumuseți, bani, disperare, prieteni, nervi, frig, frică, liniște, călătorii, sentimentul urcării pe pereți, iubire, umilință, deznădejde, jeg, neîncredere, speranță, protecție... Fiecare descriere are o poveste sau mai multe, iar multe descrieri lipsesc!

Toate împreună mi-au întărit convingerea că nimic în viața nu e întâmplător și că fiecare etapă te pregătește pentru următoarea ce va veni în viața ta. Am lăsat teatrul și pasiunea pentru bani? sau o viață mai bună? Sau nu le-am lăsat, ci am luat o mică pauză? Să încerc să-mi clădesc un viitor mai sigur înainte de a porni la drum? Pentru asta? Și timpul trece fără ca eu să mă opresc măcar câteva secunde pe zi? 

Cu siguranță viața ne oferă experiențe care să ne întărească anumite convingeri, indiferent care sunt ele; important e că ne aparțin. Cu toții vrem bani și comfort și eu vreau la fel. Dar întrebarea este dacă acești bani și comfort sunt în prejudiciul pasiunii pentru viață și pentru Dumnezeu. Pentru că El spune să nu ne îngrijim cu ce anume ne vom îmbrăca mâine sau ce vom mânca, pentru că el va avea grijă de noi.

Spectacolul sufletelor

Ar avea ce mânca, doar că viața e prea crudă; sau poate că ei sunt prea cruzi? Într-o cantină pentru oamenii străzii, multe suflete respiră căldura altor suflete care săptămână de săptămână fac tot posibilul pentru ca ei să aibă o masă caldă. În fiecare Marți și Joi vin aici la căldură, pentru a se înfrupta din bunătățile pregătite cu dragoste. Ți-e milă de ei și te bucuri că Dumnezeu ți-a dat tăria de a trece altfel peste toate. Patimile sunt cele mai distrugătoare. Unii sunt tineri și frumoși, cu un chip cald, dar distrus de droguri. Metadona i-a adus aici.

Văd o față neutră, încă strălucitoare, care nu a mai găsit de mult timp fermecătorul zâmbet. Parcă numai buzele i se mai mișcă, iar corpul abia mai reacționează în mers; e un mers săltat, fără auto-control. Cu toții intră aici în mod automat - și-au format deja un obicei în a veni aici și sunt ca la ei acasă. O casă străină - nicăieri nu e ca acasă. Unii abia au putere să spună ce doresc și li se întinde pur și simplu farfuria cu mâncare; apoi li se aduce câte un pahar cu suc sau lapte și sunt lăsați în pace, dar supravegheați de la distanță.

Unul dintre ei, trecut de vârsta a doua - cel puțin așa și-a lăsat amprenta metadona asupra lui, abia ține furculița și cuțitul în mână. Se mișcă în reluare, iar lupta cu cârnațul de pui pare de nesfârșit. Cu siguranță nici nu a prea dormit azi-noapte, iar grija banilor îl apasă. Nu mai speră el la vilă și piscină, excursii la munte sau bungee jumping, dar grija dozei zilnice îl apasă. Oare va reuși și astăzi să facă rost de cele, închipuite, necesare? Abia mișcând furculița și cuțitul, ochii i se închid ușor și totul se oprește pentru el, cu excepția respirației și a capului care alunecă ușor, de parcă ar vrea să sărute sfânta hrană. Imediat mi-l și închipui vârât cu fața în farfurie, mânjit ca un sărbătorit păcălit cu tort peste față. Nu e de râs, dar urmăresc scena pregătindu-mi zâmbetul. Deși viața a devenit un film la relanti pentru el, mai face și el cărțile din când în când - îi văd capul ridicându-se iar eu îmi dau puțin ochii peste cap de ciudă - am ratat spectacolul. În timp ce povestea se repetă de vreo 6 ori, iar chipul lui coboară tot mai mult de fiecare dată, îmi dau seama de cruzimea mea.
În dreapta lui, o tânără deosebit de frumoasă, cu părul lung, cu un mix de culoare roșcat și negru, fața albă și chip angelic, se luptă în conversația ei cu un altul dominat de metadon. Nici unul nu are de fapt, chef de vorbă, iar cuvintele lor ies din gură de parcă ar plânge continuu. Cu toții sunt curați, părul lor strălucește de îngrijire. Mă ridic de la masă, dau să cotesc la dreapta. În fața mea, un alt tânăr, abia își târăște picioarele până la masă. 16 ani să fi avut? O față pierdută, un alt chip angelic... se îndreaptă și el cu farfuria cu mâncare la masă.
În celălalt colț al încăperii, se înfruptă cei cu un gram mai puternici. Nu cunosc metadona, dar hrana zilnică e o mare problemă și pentru ei. Îi vezi povestind și cu ochii ațintiți undeva departe, la ziua în care toate aceste griji vor dispărea. Nu au un loc de muncă și nici casă. Cunosc mai bine și decât taximetriștii, străzile și fiecare colțișor ascuns al orașului și împrejurimilor. Sunt extrem de recunoscători acestor omuleți care se unesc săptămânal și fac posibilă chiar și o masă caldă pentru ei. Într-o zi, toate astea se vor sfârși - cumva!

Despre unii auzi că au întâlnit omul potrivit la locul potrivit și mândri de ei, împărtășesc experiența vieții lor peste tot în lume, mulțumind și încurajându-i pe cei mai slabi de îngeri, să caute calea cea dreaptă. Alții, sfârșesc în locuri necunoscute, sub chipul unor evenimente nefericite.
Sunt patimi distrugătoare; sunt oameni frumoși care brusc se urâțesc, dar trecucutul li se mai poate citi pe chip. Fiecare are povestea si motivele lui - mai mult sau mai puțin justificate. Dumnezeu le-a permis să ajungă aici, ceva au cu siguranță de învățat - ei înșiși sau cei ajung să îi cunoască. Cu toții au avut visuri, dorințe, familie...