Pricesne

Fiul rătăcit - Priceasnă (ascult-o aici)

Pentru că ne apropiem cu paşi repezi de un nou post al Crăciunului, pentru că sufletul meu caută pe ici şi pe colo, pentru că îmi place, pentru că se poate, pentru că Doamne Ajută!

bvdlfzgverbvdobih

"Dumnezeu"...din haos a suflat şi a creat lumea. Nişte litere la nimereală aruncate, care cuprind întregul. Care întreg? O lumină, deci o lipsă a întunericului. O energie creatoare. Creatoare de ce? 

Avem linişte, vrem agitaţie; avem parte de agitaţie, vrem linişte! Vrem mereu ceea ce nu avem, deci avem tot ceea ce nu vrem?

Tot ce facem în viaţa asta se raportează la Dumnezeu, oare în ce măsură îşi raportează Dumnezeu atenţia asupra noastră? Sunt egoistă acum? Nerecunoscătoare? Uneori Îl simt atât de aproape, de multe ori în schimb atât de departe, deşi ştiu că este aproape. Ciudat şi de plâns... stări ciudate şi lipsite de sens. Nu ştiu de ce scriu pe blog doar în astfel de momente.

Dumnezeu există, problemă este că noi nu îl căutăm, aşa este!

Singura relicvă rămâne inima!

La inimă am durere

Te-am visat aseară bade

Se făcea că ne iubeam

Si-mi spuneai printre suspine

“Adio draga mea”.

Dragostea este frumoasă

Nu mai tot fugi de ea;

Eşti parte din a mea casă

Şi din viaţa mea.

La inimă am durere

Fără tine bădişor;

De nu vei fi lângă mine

Sigur am să mor.

Tu eşti scumpa mea comoară

Te iubesc cu patimă.

Ai intrat ca într-o doară

Drept la inimă.

Strânge-mă bădiţă bine

Te rog nu mă părăsi;

Nu pleca de lângă mine

Sau chiar voi muri.

Vreau în fiecare noapte

Lângă tine să adorm

Să aud acele şoapte

„Te iubesc enorm!”

Am ştiut în viaţa toată

Fără să mă îndoiesc

Voi iubi numai o dată
Că aşa-i firesc.

Dragostea este frumoasă

Nu mai tot fugi de ea;

Eşti parte din a mea casă

Şi din viaţa mea.

Corp, minte, suflet...

Un lucru îmi este clar: plătim pentru orice în viaţa asta. Că este un zâmbet larg pe care l-am oferit cuiva, primim bine înapoi. Că trimitem energii negative, atragem gânduri bulversante şi stres... suntem optimişti şi plini de energie, ne simţim pregătiţi să acceptam viaţa aşa cum este. Singura energie periculoasă este cea sexuală; pe ea nu o putem controla sau mai bine spus nu este bine să o controlăm. Avem nevoie să eliberăm ceea ce colcăie în noi, însă energie sexuală nu înseamnă că doar actul sexual în sine te eliberează. Muzica, sportul, teatrul, bungie-jumping, înotul, activităţile de creativitate, un picnic în aer liber pe malul lacului te pot elibera la fel de bine. Dacă starea de bine e prezentă şi sufletul zâmbeşte, eliberăm cele mai esenţiale energii sexuale şi echilibrăm matricea umană. Echilibrul în viaţă este elementul cheie şi fiecare se cunoaşte pe sine însuşi în aşa fel încât să găsească personalizat procesul de echilibru emoţional, mental şi trupesc.

Dilemas

Şi iată-ne ajunşi la aceeaşi dilemă. Fără prea multe înţelesuri pentru cititor, continui să be vigilent with the future and the steps that I do. 'Because for love sometimes you don't ask, it just comes and then you're finished... no more steps back, no more time for you, no more attention to work, no more nothing! Absolutelly nothing. And maybe is that kind of love you never expected to happen, you never thought about and you're never going to exposure with in public. It's just the flame, the unforbiden flame that comes from both sides and you don't know how to stop it, but you try to. And it's totally unsuccesfully for the beginning. You look at him and you know you shouldn't... he looks at you and he knows he shouldn't. All you're talking has more sense now and sends you directly to the unbelievable path of love. But it shouldn't and how can this be stopped? I guess time will say its verdict. And it will be too sad to vanish all the wishes that you once had just because the man you love in an unforbidden way is the one that guides you every day.

Why can't we share all the love we have? Why do we think about sins? Why do we think about God and about the others? Why don't we think about us more than anything else? What is love, actually? Is it all about adoration and respect (for that human quality and professionalism)?

When you know you love it's all that matters and things can become subjective. Let's see what time can bring to our lives.

Life is short

Te-ai îndrăgostit vreodată de cine nu trebuie sau nu e voie? Ai simţit vreodată că ai atât de multă dragoste de oferit, dar nu ai cui să o oferi pentru că persoana pe care o iubeşti nu împărtăşesşte acelaşi sentiment cu tine sau pur şi simplu nu e voie să iubeşti persoana din mintea ta? 

Eu am simţit asta de foarte multe ori. Sunt persoane pe care le întâlnesc în viaţa mea şi pe care le admir profund profesional şi din punct de vedere al calităţii umane. Sunt persoane pe care dacă ajung să le cunosc mai de aproape, devin la fel de apropiate în inima mea. Sunt persoane cărora vreau să le împărtăşesc parte din mine şi ceea ce am eu mai gingaş de oferit. 

Dar viaţa ne interzice lucrul acesta din diverse şi diverse motive. Uneori persoana pe care o îndrăgeşti enorm este de acelaşi sex cu tine, alteori persoana este de sex opus, dar căsătorită şi cu familie frumoasă de foarte mult timp, alteori pur şi simplu intervine distanţa sau poate chiar nu vrei să întrerupi vraja şi laşi lucrurile să se desfăşoare la nivel energetic şi atât. Alteori tu însuţi eşti căsătorit. Sunt persoane pe care îţi doreşti să le ai în preajma ta cât mai mult timp, sunt persoane pe care le priveşti de la distanţă şi le iei în braţe de zeci de ori în mintea ta, persoane calde şi persoane care vor rămâne în inima ta pentru totdeauna.
Şi ce păcat când acea persoană este în etate şi timpul pe care îl mai poţi petrece cu ea se scurtează în fiecare zi tot mai mult... şi din nou apare lacrima pe obraz la ştiinţa că totul în viaţă este efemer, fir-ar să fie! Am o problemă cu lucrul acesta. Nu sunt de acord cu faptul că în viaţă trebuie să îi pierdem la un moment dat pe cei dragi nouă. Cu zâmbetul pe buze în fiecare zi, trec prin viaţa aceasta încercând să accept toate câte mi se dau şi câte există deja. Sunt un om entuziast, un om plin de energie, un om cu zâmbetul pe buze, dar melancolic... "iubesc profund atunci când iubesc şi de aceea mă doare"

Mă rog la Dumnezeu să-mi dea simplitate în gândire şi în acţiunile mele, să îmi dea putere să accept firul vieţii şi încredere să merg întotdeauna mai departe, indiferent de ceea ce se întâmplă. Amin!

Ai grijă de viaţa ta

Dedic acest material acelora care în viaţa lor nu ştiu cum anume folosi cuvintele. Nu vreau să fie ceva bine documentat, de unde la sfârşit să ştii cum anume să te adresezi celor din jurul tău, dar mi-ar plăcea ca măcar un gând bun să existe în ceea ce priveşte dulcele din tonul vocii noastre atunci când spunem "hai, că e simplu" sau "muzica de la radio e doar aşa, de duzină".

Cu siguranţă lucrurile care sunt simple pentru mine nu sunt la fel de simple şi pentru tine şi invers şi de asemenea, unii iubim muzica de la radio pentru faptul că într-un timp relativ scurt se derulează mai multe genuri de muzică din generaţii de ani diferite, depinzând desigur şi de frecvenţa preferată.

Chiar şi exprimarea "prostule", "tâmpitule" te poate amuza atâta timp cât este spusă cu drag şi simţi asta în tonul vocii şi în privirea persoanei. 

De atâtea ori am judecat în viaţa mea... dar mi-e lehamite să aud cuvintele astea la ceilalţi şi reacţiile lor ieşite din comun, nefondate! Ar trebui să fie o lecţie să nu mai judec nici eu sau să găsesc cuvintele potrivite întotdeauna pentru a nu jigni sau supăra. Surprinzător sau nu, încerc asta de foarte mult timp doar că nu îmi iese întotdeauna. 

Chiar mă doare (a se înţelege că nu mă deranjează) când văd atâţia deştepţi în jurul meu, în jurul nostru. E viaţa voastră, fraţilor, nu mă interesează pe mine ce faceţi cu ea, dar atâta timp cât fac şi eu parte din ea (fie 8 ore pe zi, fie 3, fie 2 ore pe săptămână doar), permiteţi-mi să mă bucur de prezenţa voastră şi de experienţa vieţii voastre, nu mă lăsaţi cu gustul amărui al inteligenţei voastre frustrate... promit să fac şi eu acelaşi lucru bun în care să te simţi confortabil alături de mine. Chiar şi dacă nu vorbim, prezenţa mea îţi va transmite energie pozitivă, o stare de calm, îţi promit!

"Păcatul judecării aproapelui"... sunt multe cărţi scrise pe tema aceasta şi la fel de multe despre cum să ne exprimăm dorinţele, deciziile şi off-urile într-o formă caldă pentru urechea receptorului. E posibil să fi văzut măcar un astfel de titlu fie că vorbim despre internet, bibliotecă, la prieteni, etc. Atâta timp cât nu ne interesează domeniul strict pentru avantaje personale ci pentru viaţa noastră zilnică raportată la ceilalţi, vom reuşi şi să punem în practică şi să devenim un exemplu pentru ceilalţi. 

Mă bucur ca un copil, în interiorul meu, atunci când întâlnesc persoane sincere şi calde care chiar şi atunci când simt că nu sunt de acord cu ceva, întorc mesajul într-o notă pozitivă, păstrându-şi sinceritatea chipului şi a exprimării. E nevoie oare să fim oameni sinceri? Doar cei cu adevărat sinceri reuşesc astăzi să mai folosească acele calde urări de care avem atâta nevoie cu toţii? 

Mai ştiu doar că "cine se aseamănă se adună" iar noi inconştient facem selecţia persoanelor care să facă parte din inima noastră chiar şi peste ani. Ai grijă de viaţa ta!

O (fff) viaţă!

Când ai nici 55 de ani şi te gândeşti la cei 2 metrii sub pământ pe care trebuie să ţi-i cumperi din timp, îmi pare totuşi puţin cam sadic. La 55 de ani? Cei drept, în România dacă mori şi nu ai loc de veci cumpărat, rişti să îi predispui pe cei rămaşi în lume la un infarct. Unu la mână, costă undeva peste 100 de milioane să ai parte de pătuţul cel rece de sub pământ cu tot cu piatră nu ştiu de care şi toate dichiselile la modă; că dee, nu vrem să ne râdă lumea? Care lume? Aceea care ne întoarce spatele ori de câte ori avem nevoie? Sau aceea care abia aşteaptă să ai un necaz ca să poată bârfi intens pe la toate colţurile? Sau poate aceea care îţi zâmbeşte neîncetat, iar la prima rotire de cap strâmbă din nas...

Despre oricare lume ar fi vorba, în România riscăm să murim şi să nu avem posibilitatea de a fi îngropaţi. A devenit un lux moartea. Sunt ortodoxă, dar mi-aş dori să mor incinerată; nu vreau ca nimeni să plătească după mine. Voi plăti eu destul la Judecata de Apoi pentru toate mustăcerile vieţii.

Omuleţii mei dragi se gândesc deja să nu mă împovăreze pe mine în clipa inevitabilă a vieţii ăsteia care nu este decât o clipire. Foarte frumos... mă simt foarte bine că se gândesc din timp, mă întreb de ce oare atât de târziu le-a răsărit ideea? 

Mi-ar plăcea ca viaţa asta să continue aşa cum este ea pentru totdeauna. Ca într-un film văzut recent unde puteai avea 1000 de ani, dar arătai ca la 25: să îngheţe timpul la 25 de ani şi să trăim forever. Sau măcar să nu suferim pierderea celor dragi dacă nu se poate... de ce toate se rezumă în final la moarte? Mina creionului se tot toceşte şi la un moment dat arunci rămăşiţa, chiştocul de ţigară îl arunci la fel, pâinea o băgăm în stomac şi se termină... infinite ajung să fie doar gândurile noastre de care nu vom fi conştienţi că am scăpat - închidem ochii înainte să realizăm că ele nu mai sunt. 

Nu, nu sunt de acord cu moartea şi nici cu faptul că trebuie să ne gândim din timp la ea. Singurul fel în care accept să mă gândesc la moarte este raportat la sacul plin de păcate pe care îl port în spate şi pe care trebuie să îl golesc cât de cât până să închid ochii. Nu mi-e frică de moarte... mi-a fost cândva, dar acum ştiu că cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla este să spun că nu îmi pare rău pentru păcatele săvârşite în clipa în care Tatăl Ceresc vine şi mă mustră.

Offf, viaţă!

Dă-mi Doamne înţelepciune!

În seara asta am un sentiment profund de nemulţumire vis-a-vis de persoanele care mă folosesc în propriile interese, având în vedere faptul că am făcut parte din acele interese şi subit, fără anunţ, eşti kicked-out! Din păcate într-un fel sau altul, adevărul iese la iveală sau informaţia ajunge la urechile tale, mai bine spus. Din răsputeri încerc să nu urăsc în viaţă, dar uneori parcă te încearcă rău de tot şi procesul iertării este lung. Nu ştiu cât va dura, dar cu siguranţă va dura!... nu ura, cât sentimentul nemulţumirii faptului că unii oameni nu se folosesc de bula calităţii umane, nu şi-o ştiu însuşi.

Câţi dintre noi nu ne-am simţit folosiţi cel puţin o dată în viaţă? Cel puţin o dată! "O my God!" ar spune acum cineva cu accent Quebec-uaz şi sună exact la ţintă!

Poate că mâine există

În seara asta mi-a fost trezit apetitul de a reîncepe să scriu. Poate că voi întreţine acest apetit sau poate că îi voi permite să se manifeste doar atunci când nu există oboseală. Dumnezeu ştie...

Un pian e un pian şi e important să-i cunoşti toate clapele, toate notele, toate tonurile şi semi-tonurile, acordurile, stilurile; doar că probabil e obositor să le visezi ani la rând, zi şi noapte chiar şi după ce ai învăţat să cânţi cu pasiune cu ochii închişi. Poate însemna că viaţa ta se concentrează doar acolo? Că nu mai eşti deschis şi altor elemente, activităţi în viaţa ta? Şi dacă la un moment dat viaţa îţi retează posibilitatea de a mai cânta la pian? Ce faci? Sau poate pur şi simplu descoperi altceva ca şi plăcere a vieţii tale. Contezi tu sau contează fanii sau prietenii care pur şi simplu nu te văd făcând altceva?

Viaţa capătă turnuri şi oricât de bine credem acum că ne cunoaştem, mâine viaţa ne dă peste nas. Cel mai inteligent se adaptează repede. Spunea cineva că "oricât de greu va fi, voi mânca chiar şi numai cartofi fierţi din găleată dacă e singura opţiune pentru a face în viaţă ceea ce îmi doresc. Banii nu sunt importanţi" Şi cred că banii au ajuns să fie importanţi pentru respectivii, poate chiar mai mult decât conştiinţa lor. Voila! Viaţa ne dă peste nas. "Niciodată să nu spui niciodată!" e ceva ce am învăţat şi re-învăţat de-a lungul vieţii şi e dur când trebuie să repeţi asta de prea multe ori după ce freza ţi-a fost barată. Şi probabil că nu se vor linişti apele niciodată. 

Un observator activ. Prezent. Conştient. 

Nu cred că am spus tot ce vroiam să spun, dar şi mâine este o zi...