Un vis al meu, pe-o albie

O lume pururi albă,
Un vis al meu pe-o albie.
Feţe fără de grimase
Aure rezonatoare
Raze de soare
Şi stele căzătoare...
Un vis al meu pe-o albie.

O concluzie cât se poate de optimistă şi idei realizabile într-o clipită, nu-i aşa? Că doar trăim în România, the land of choice. Ce noroc că sunt roman… de fiecare dată când am revenit în ţară, fie că a fost vorba de Belgia, Grecia sau Croaţia, sentimentul de a călca pe pământ românesc, a fost puternic pozitiv, pentru că rădăcinile nu se uită; însă după doar câteva secunde de măreţie a sentimentelor şi contactul cu adevărata faţă a celor care îşi fac veacul printre aspiraţiile mele, încep să mă gândesc cu părere de rău că a trecut repede timpul şi că nu mai sunt dincolo.

Plâng când sunt departe de casă şi mă gândesc la mama. Plâng când revin acasă şi mă gândesc la sentimentul de a o restrânge în braţe. Ciudat însă, după doar câteva secunde de păşire în propria casă, dorinţa de a o părăsi e mare. Poate pentru că nu sunt doar eu şi mama cele care împărţim casa, prezenţa celorlalţi mă sufocă mult. Bufff, nu contează...

Ce spuneam că îmi doresc? Bine oricum că îmi doresc numai eu şi poate încă vreo 5% din tărâmul ăsta al alegerilor, că altfel zău că deveneam majoritari şi spărgeam balonaşele fantasmagorice ale celorlalţi.
Nici în două mii de ani nu vom ajunge civilizaţi şi la nivelul mentalităţii corespunzătoare.

A fost frumos à la Belgia. Am văzut-o cu ochii vacanţei, nu cu ai şcolii ca anul trecut; am văzut-o prin ochii lui J., prin ochii părinţilor lui (poate vreodată socrii mei, cine ştie) şi prin ochii unei lumi total diferite. Anul trecut nu i-am cunoscut părinţii, îi văzusem într-o singură zi pentru două ore şi e normal să nu îţi dai seama exact cum e un om în atât de puţin timp. De data aceasta însă, după o săptămînă petrecută alături de familia lui, aveam cu toţii impresia că ne cunoaştem de-o viaţă. Nişte părinţi atât de simpatici, de dezgheţaţi, de drăguţi... au fost foarte încântaţi de mine şi eu de ei. Mai în glumă mai în serios, părinţii lui şi-au dat acordul pentru relaţia noastră. :-) Ce a început în mai 2008, continuă acum.

Uneori îmi vine să las totul şi să mă arunc şi eu în lumea celor care îşi doresc mult şi obţin mult, fără prea mari sacrificii. Pentru ce îmi trebuie mie viaţă de artist? Pentru ce atâta suferinţă când pe alţii îi doare fix în cur şi poate nici acolo, corect.
Eee, mai în glumă mai în serios, eu sunt aici acum, el acolo şi cum spuneam, din nou fără obligaţii şi cu speranţa de a ne revedea à la România în iarnă, iar mai departe, om vedea ce scrie-n carte… pagina ‘x’.

Orice şi oricum ar fi, tot cu “r” va începe cuvântul ce defineşte naţionalitatea mea şi tot artist vreau să mor, altfel voi fi întotdeauna un cub mare, gol şi rece.