Găuri pe cale de dispariţie

copilărie... muuuulte boacăne alături de marea gaşcă de la bloc!

Vara: cazemate peste cazemate în spatele blocului cu toate cârpele posibile şi imposibile şi cele mai mari pături găsite prin căsile noastre. Lemne aduse de pe la mama zmeului de pe dealul Galaţului, ba le furam şi noi de pe unde găseam şi veneam şi ne instalam unde le era oamenilor mai drag de săreau la noi că suntem ca la ţigani. Le ţineam de multe ori până se termina vara sau le găseam stricate înainte de vreme, probabil de către vecinii sătui de prostiile noastre! Urlam şi chiuiam, săream prin paturile improvizate în cazematele noastre de toată coma, dar ale noastre, ne băteam cu săbiile făcute din lemnele rămase şi uite aşa stăteam noi până noaptea târziu. Când făceam câte o pauză, mai băgam un 21 cu baieţii la poartă sau simplu fotbal, mai spărgeam şi câte un geam, că altfel nu avea farmec şi din când în când, un peci sau elastic cum i se mai spune, ţară ţară vrem ostaşi, regina, raţele şi vânătorii (preferatul nostru), telefonul fără fir, flori fete şi băieţi, ascunselea...

Cel mai mult, seara, jucam ascunselea... deseori era trecut de miezul nopţii şi noi încă ne zbenguiam şi ne ascundeam, până cînd iniţia unul dintre noi, marea bombă de a ne ascunde cu toţii... in casăăăă! Şi uite aşa, păcăliciul (am nimerit şi eu de vreo câteva ori), căuta vreun sfert de oră şi cînd se prindea de poantă, pleca ofticat la somn! =))

Când prindeam vara câte o ploaie torenţială de se înfundau canalele şi ieşea apa pe afară, ieşeam şi noi toţi, în şlapi şi ne bălăceam picioarele de parcă ar fi fost ultima oară când prindeam un asemenea moment. Ajungeam de multe ori uzi şi în cap, şi la chiloţi, că dee... nu ne mulţumeam dacă nu trăgeam nişte lupte greco-romane între noi!

Cele mai tari erau campionatele de şah sau table... când venea seara, stăteam ca disperaţii cât mai aproape de stâlpii de telegraf ca să avem lumină cât mai mult timp. Sau nu te supăra frate şi cărţi... ultimii mohicani =))

Da să nu vă povestesc despre traseele noastre mirifice cu păturile peste cap... îl ghidam pe cel în cauză prin toate colţurile răvăşite, îl mai păcăleam şi nimerea săracul de se duce în gol cu piciorul fără a fi atenţionat, se mai izbea de câte un stâlp sau o maşină... =)) toţi o păţeam astfel, aşa că nu ne ofticam, deşi uneori ne mai şi accidentam niţeluş!

Ce mi se pare genial la copilărie, e faptul că de multe ori, alergând, cădeam ca tâmpiţeii şi deşi sângele şiroia pe picioare, noi ne ridicam rapid şi ne continuam traseul fără vreo durere sau vreun chiot... mai ales dacă vorbim despre momentul în care jucam ascunselea şi trebuia să mergem "să-l scuipăm", cum i se spunea, pe cel care mijea!

O lumee... ce vremuri... mai merită să ne lăsăm chinuiţi şi roşi de gânduri, ca s-ajungem să ne plângem tot noi de milă? Nu, suntem conştienţi, dar se întâmplă, bine subliniat...

Zborul nefast al pisicii incandescente mi-a vâjâit urechile.

Păduchele olog mi-a rănit unghia.
Scrijelitul lunii mi-a luat minţile.

Timpul sacru mi-a ruginit pomeţii!

Nici un hău nu mi-a luat copilăria...