Pândeşte nesigur din ungherul camerei albastre şi-i aud până şi cel mai mic tremurat al trupului său mic şi firav. „Poc” şi dinţi perfect albi de după uşă mă privesc ruşinaţi... mă ridic uşor, mă aplec să culeg minunea. Nu mai e nevoie de ea; mă asigur că ruşinea nu se va transforma în ură şi o apuc cu toată mâna în timp ce păstrez permanent contactul vizual; ochii lui nu mai privesc decât şerpuirea mâinii mele.
O tresărire bruscă şi într-o secundă e cu ambele mâini cuprinzându-mi obrajii... până şi lacrimile îi trepidează, buzele nu mai pot rosti nici măcar onomatopee, doar căldura degajată şi privirea pierdută mai vorbesc. Mă păstrez rece, orice semn de slăbicune îi acordă încredere; dau drumul minunii, îi reţin interval de câteva secunde chipul tremurînd şi îi dezlipesc apoi deget după deget. Un simplu semn şi înţelege ce are de făcut. Apucă îndurerat minunea, o priveşte lung fără a se mişca şi observ cum chipul lui devine tot mai negru. Nu apuc să-mi dau bine seama ce urmează, că îi şi văd mâna întorcîndu-se vijelios către geamul deschis.
E deja pe jos, ghemuit şi plângând ca un copil, răcnind cât se poate de tare. Aud până şi „pocul” de dincolo de fereastră. Pufnesc în plâns, mă aplec şi îl cuprind în braţe. Ne strângem acum amândoi atât de tare... rămânem aşa poate ore, zile, pare o viaţă, oricum...
draga mea traim aceleasi lucruri..ma bucur ca si un amarat de net ne-a facut sa interactionam...provocarea e legata e magia dansului si a cantului...scriu deseara....te imbratisez si nu da drumul trairii...secundele trec
RăspundețiȘtergere