Închide-mi ochii, mamă
Şi lasă-mă să dorm.
Să-mi frâng aripile
Şi să nu mai fiu om.
Picioarele mă dor
În inimă-arde focul
Să ştii - nu mi-e uşor.
Pădurile mă cheamă
Printre stăpânii lor.
Cum pot să refuz darul
De-a fi mereu de-a lor?
Nu-ţi fie teamă ziua
Că nu te voi căuta
Nu-ţi fie teamă noaptea
Că nu te voi vedea.
Te voi veghea de-acolo
Cu ochiul călător
Mă lasă dar, mămico,
Să fiu cu ei, te rog!
Promit să-ţi sărut fruntea
La fiecare pas
Şi să-ţi spun "Noapte Bună"
Cu gânduri bune-n glas.
Gândeşte-te bine,
Nu-mi da răspuns acum.
Îţi mai spun doar că viaţa
Îmi e făcută scrum.
la care manastire sa te caut?
RăspundețiȘtergereManastirea sufletului meu e cel mai bun lacas! Bafta...
RăspundețiȘtergere:) frumos spus.
RăspundețiȘtergeresufletul omului e intradevar intr-o manastire in care doar unii au intrare,...m-ai dat gata cu poezia...imbratisare sincera neipocrita...adica in traducere ca cine stie ce anonom...fara sinapse neuronale apare si la tine...ca la mine pe blog
RăspundețiȘtergereUn pic trist, însă frumos... Călugăria nu este o soluţie, apropo de un comentariu hazliu de mai sus... Ha, ha...
RăspundețiȘtergeremultumesc nakudo... din fericire simt de multe ori, cine merita sa aiba intrare in manastirea mea si cine nu! :-)
RăspundețiȘtergereTe imbratisez si eu cu mult drag... o zi frumoasa!
Cristian, :-) fiecare are o chemare. Calugaria e o solutie pentru cei care simt ca asta ii salveaza sau ii implineste; e o solutie, dar nu pentru mine, chemarea mea, e alta... o simt, o cunosc, o vreau!
Multumesc, o zi minunata!