duminică, 9 august 2009

O nouă viaţă

Gângurea, ciripea, căuta atenţia unei lumi pe care nu o cunoştea dar pe care o iubea deja nespus de mult. Cea pe care toată lumea în jurul ei o numea mamă, nu îi spunea decât „hai, zboară, dute, ce mai aştepţi?” Mititica nu înţelegea cum de toţi în jurul ei zburau, numai ea rămânea singura care nu îşi putea folosi aripile la fel de normale ca ale tuturor.

Erau într-adevăr mai mici decât ale celorlalţi, îşi dădea bine seama dar nu îndrăznea să întrebe nimic. Nu avea nimic în minus sau în plus şi cu toate acestea nu reuşea să zboare, rămânea singură de multe ori şi plângea necontenit. Fricile o cuprindeau, se bucura că nu o aude nimeni. De fiecare dată mama îşi băga ciocul în fundul ei şi o ridica şi o împingea şi îi dădea drumul. Mititica se speria, dădea din aripi disperată şi se trezea deodată pe pământul rece. Vroia să spună că totul în jurul ei nu mai are sens, dar se abţinea; simţea că în curând lucrurile aveau să se schimbe. Atunci cînd rămânea singură, timpul trecea atât de repede! Dădea mereu din aripi şi încerca să se ridice... presimţirile ei începeau să se adeverească.

Într-o zi căzuse în iarba deasă şi înaltă spunăndu-şi că unica ei soluţie de a mai ieşi de aici, era să înveţe ritmul. 3 zile erau deja şi mititica, departe de locul numit „casă”, lupta fără oprire. Parcursese kilometrii fără să ştie acest lucru; ştia doar că într-o bună zi va reveni la mama şi la fraţii ei, mândră de izbândă! Timpul trecea şi la un moment dat mititica auzea tot mai tare un zgomot de forfotă. Nu-şi dădea seama ce putea fi, dar uriaşii se apropiau din ce în ce mai mult! Nu ştia dacă trebuie să îi fie teamă sau nu, dar urma să descopere acest lucru când deodată simţi o durere cumplită în partea dreaptă şi văzu cum aripa ei îşi lua rămas bun, zburând. Uitase de durere, nu înţelegea nimic, dar se bucură când văzu că aripa cade mai încolo, aproape de ea. Îi fusese teamă că aripa va reuşi să zboare înaintea ei. Cînd uitase asta, mititica s-a trezit doar cu aripa stângă şi mult, mult sânge în jurul ei... panica roia, durerea o înspăimânta, monştrii uriaşi aveau îndreptaţi către ea un rotund pe care desluşea ochii ei şi o chestie ce semăna cu ciocul dar care nu se deschidea, simţea doar aere calde sau reci. Auzea sunete multe, ciudate, ceva se deschidea si se închidea necontenit, ochii ei priveau întrebători. Oare avea să-i fie bine? Acei uriaşi aveau a o salva? Îi venea să ciripească tot mai tare.

Gurile monştrilor se opriseră, trupul mititicii se afla acum în palma unuia dintre ei. Nu ştiu dacă păsările au lacrimi, dar palma uriaşului se umezise şi de scârbă, acesta azvârli bobul din mîna lui, cât putu de departe. Mititica auzea din nou sunete din ce în ce mai slabe. Cînd se trezi într-un lan şi mai înalt decât cel de dinainte, o linişte cruntă domnea, doar ea mai scrâncea de durere şi teamă. Îşi dădea seama că nu mai avea să poată zbura niciodată. Zilele treceau, rana se vindeca, mititica ţopăia... de foamea ce îi stăpânea mintea, zărise undeva mai sus un cocean de porumb. Cineva îl încercase şi văzând că e încă necopt, l-a lăsat aşa. Mititica noastră, sărea şi sărea încercând să apuce cu ciocul măcar o bobiţă de porumb. Nu cunoscuse până atunci felul acela de mâncare dar ceva îi spunea să sară, să-l apuce.

Foamea răzbea din ce în ce mai tare, săriturile deveneau tot mai dese, aripa stânga şi ciotul drept prindeau o viteză izbitoare, ciripitul căpăta alte nuanţe. Să fi trecut ore? Mititica se afla deja pe foile ce înveleau coceanul şi ciugulea lacom. Când liniştea începea s-o cuprindă, realiză ce făcuse. Se uită în jos şi începea să-i fie frică de căzătură. Un nou gând îi îneca mintea: „dacă aripile mele au prins viaţă?” Pentru întâia oară după atâta vreme, revedea cerul... cu ochii închişi şi cu încredere în ciotul ei, încercă să atingă cerul. Se apropia şi se depărta usor de el, dând tot mai repede din aripi. De acum, ciripea de bucurie; o noua viaţă începea pentru mititica.

5 comentarii:

  1. ce frumoasa poveste ...
    ma bucur ca intr'un final ... a zarit cerul si aripile ... au prins viata ...
    :-)

    un gand frumos ... alearga spre tine :-)

    RăspundețiȘtergere
  2. Bine te-am găsit şi... la bună recitire! Mi-a plăcut povestea...

    RăspundețiȘtergere
  3. @elena.n - se pare ca raman adepta povestilor cu happy end, mi se rupea sufletul sa aleg alt final, mai ales prin cate a trecut mititica de ea...
    Gandul frumos l-am primit cum se cuvine, multumesc! O saptamana minunata!


    @Cris, nakudo, life - multumesc pentru timpul acordat povestii!

    RăspundețiȘtergere

Un test de inteligenţă moştenită – imagini bidimensionale