Vive la France & la Roumanie

sunt trista... a fost ultima zi de festival, toti strainii au plecat sa doarma, dimineata vor pleca in lumea lor obisnuita, de unde au venit; sunt singura in camera de camin, totul pare atat de gol, pustiu, alb si murdar in acelasi timp, sadic, receee!

Nu ma doare ca s-a incheiat festivalul, ma doare golul pe care il simt (pana si golurile dor si provoaca amaraciuni). Joi seara au venit francezii si asta seara ne-am luat deja la revedere... am fost ghidul lor in perioada cat au stat aici si am petrecut zile superbe alaturi de ei; spunea o colega: "gata, esti deja ca si in familie"! Daaaa, chiar am fost, sunt super super draguti, simpatici, coool, cum spunem noi! Plini de viata, fara complexe, 9 oameni minunati!

As spune atat de multe lucruri pe care le simt acum... ne-am luat la revedere, ne-am pupat si nu imi venea sa plec, atat de greu era! Urasc momentele de despartire; nu stiu ce sa spun, ce sa fac, nici nu pot sa plang, simt doar un gol atat de mare incat vreau sa iau persoana sau persoanele in brate, sa strang tare si sa ramanem asa, stana de piatra!

Doamne, de ce dai tu omului despartiri?

Am cantat, am alergat, ne-am udat cu apa, am facut si boacane pe la barurile unde am fost, am sarit de pe butuci si cate si mai cate!

Mi-e dor deja de ei... oameni deschisi la minte, oameni de suflet si de viata, oameni care lucreaza in domeniul cultural!

Oameni de oameni!

Bisous...