1 - 0 pentru mine!

Violenţă?
La Revedere, nu ai ce vorbi cu mine! Nasuri sparte, capete ameţite şi steluţe verzi căzătoare, pumni înveşmântaţi cu mantii strălucind a mirosuri de hoituri împuţite venite din sufletul înrăit, ochi însângeraţi şi dinţi scrâşnind a sadism, timpane vâjâind, vizitate de mesaje groteşti...
Sibiu; 30.06.09, Bulevardul Victoriei. 3 maşini implicate într-un eveniment rutier, din fericire fără maşini ciocnite, fără răniţi şi alte cele, decât sperieturi şi nervi.
Cel mai macho, care avea şi maşina ai' mai macho, îşi permite să iasă din maşina rapid, vizualizează prada, conştientizează frăgezimea şoferului celălalt şi sare la bătaie, enervat la maxim!

Hai mai lasă-mă, atâtea talente... sunt sătulă! De ce numai bătaia e prima soluţie care fulgeră mintea oamenilor? sau asemenea fulgerături nu atacă oamenii? Cei atacaţi astfel sunt oameni morţi de fapt, pentru că în mod normal fulgerul te omoară, iar dacă nu mori după un astfel de incident, înseamnă că deja ai trecut de mult timp, de partea ailaltă a lumii şi nu te mai numeşti om viu? Eşti mort, nu gândeşti, n-ai suflet, nu mai ai nimic al tău şi de-asta te revolţi în fiece secundă ai prilejul?
Iată răspunsul, vai cât de fericită sunt să conştientizez că sunt încă vie din punctul ăsta de vedere... dar dacă o să dau vreodată peste un "putregai"? O să mor şi eu? se ia aşa ceva?

Am luat-o razna, înnebunesc când văd violenţă, indolenţă, prostie...
Mă doare capul, noapte bună!

Bine si Rău

O familie care nu putea avea copii s-a hotarat sa adopte o fetita. Zis si facut, s-au decis asupra unui copilas care inca nu implinise un an de zile, iar dupa 5 ani, mama a reusit sa dea nastere unui baiat.

Acum ambii copii sunt mari, fata are 26 si baiatul 20 si au si o relatie impreuna. Parintii ii condamna, majoritatea vecinilor la fel; eu, tin cu ei, nu sunt frati biologici, au tot dreptul. Plus ca de mici au crescut, constienti fiind ca nu sunt frati, ceea ce i-a facut probabil sa fie mai uniti, sa se inteleaga reciproc mai bine si sa se priveasca unul pe celalalt cu ochii mai de cercetas, asa...

Cei doi au ascuns relatia mult timp de parinti, insa in final acestia au descoperit ‘buba’ si nu sunt nici in ruptul capului de acord!

Nu stiu voi, insa eu nu ii condamn, cred ca ei cunosc cel mai bine tipul de viata pe care au dus-o in casa aceea si ce anume i-au facut sa fie atat de intimi unul cu celalalt. O astfel de relatie cred ca poate dura foarte mult timp si foarte frumos, pentru ca ani de zile, fara inhibitii, ai trait alaturi de celalalt, intr-o maniera libera, in care cunoasterea lui e la cel mai inalt nivel. Ii cunosti temerile, bucuriile si necazurile vietii, intamplarile cele mai hazlii sau neplacute, hobby-urile, evolutia... iar intelegerea reciproca fata de anumite actiuni e justificata.

Chiar daca au crescut in aceeasi casa si au trait ca fratii, in fata lui Dumnezeu ei nu sunt frati si pentru mine, au tot dreptul sa se manifeste liber. Cred ca e foarte dureros pentru parinti sa stie asa ceva, nu vor accepta foarte curand relatia lor, dar poate in final vor intelege. Daca cei doi nu vor sa renunte la tipul de relatie pe care o au, parintii vor fi nevoiti sa inteleaga si sa accepte. Da, e foarte bizar; sa cresti doi copii cu ideea ca la un moment dat familia se va inmulti si vor aparea 4 copii, plus o gramada de nepotei si dintr-odata, sa vezi cum totul pica!

Viata e insa un amalgam de surprize, caderi, reusite, bucurii, suparari... cum citeam zilele trecute pe un alt blog, ‘Daca stii sa faci diferenta dintre bine si rau, atunci nu mai ai nevoie de sfaturi’. In toata povestea asta e rau, dar e si bine si eu personal, cred ca balanta binelui e mai grea, motiv pentru care cei doi tineri, in fata mea, merita sa fie impreuna. Pentru fiecare, binele e altfel. Discutam cu mama mea aseara, iar ea nu e de acord; e mama, eu probabil nu sunt inca pusa in postura de mama si de aceea vad astfel lucrurile.

Cred insa ca fiecare om din lumea asta are dreptul sa duca o viata conform dorintelor lui (in caz ca sunt gresite, e evidenta incercarea celorlalti de a trezi persoana la realitate) si trebuie ca « datul cu capul de pereti » sa fie realizarea maxima! Cand invatam din propriile greseli, ne astamparam cel mai bine si nu o sa mai repetam greseala. Nonconformistul din mine vorbeste astfel, dar e vorba de un nonconformism cugetat. La nazbatii sunt prima, cand e vorba de cariera, stop, ca e rosu, trebuie sa luam o pauza! Asa ca, viata personala e una, viata profesionala e alta si personal, cei doi tineri se pot da cu capul de pereti pana nu mai pot, se vor trezi ei singuri la realitate, daca e cazul.

E bine sa experimentezi cat mai multe in viata, ai de unde invata si capeti o experienta si o imunitate in fata vietii, fara pereche! Cand gresesti din vina altuia, te uratesti si te inraiesti, dar cand greseala iti apartine, e atat de bine si frumos sa redescoperi viata !

Those days...

Mă uitam pe profilul de hi5 al unei foste colege de liceu şi comentam la o poză postată de ea în care zâmbeşte cu gura pâna la urechi, iar un alt fost coleg comentase cum că îşi aduce aminte de cum râdeau ei doi, colegi de bancă fiind, în ora de română, iar profa i-a prins! Nu asta e important, că i-a prins, pentru că oricum profa de română era foarte de treabă şi nu ne certa niciodată pe bune! Îmi aduc aminte că îi spuneam Garoafă şi încă îi mai spun, deşi în curtea casei ei e plin de lalele atunci când e perioada lor! O cheamă Grama şi acum, după 4 ani de când am terminat liceul, încă mai ţin la ea şi păstrăm legătura telefonică.

Nu ştiu cum se făcea, că întotdeauna veselia şi voia bună apăreau în timpul orelor ei. Cei doi de care vă spuneam, Oana şi Silviu, stăteau în spatele meu, iar eu stăteam în bancă cu o altă Anca, de niciodată nu ştiam noi pe cine strigă profesorii. D-na Grama stabilise că mie îmi va spune Anca, iar colegei mele, Ancuţa, însă de multe ori când striga Ancuţa avea treabă de fapt cu mine şi invers... râdeam întotdeauna ca nişte copii care au mai păcălit pe cineva!

Doamne, câte am mai trăit noi, gaşca celor 4 nebuni, în timpul orelor de română!... Mi-aduc aminte că aveam joia română de la ora 8 dimineaţa şi pe timp de iarnă, pentru că soba se afla exact lângă banca mea, madame G. venea să se încălzească şi se proptea de sobă în timp ce ne vorbea. Probabil ca nu apuca săraca să manânce dimineaţa că îi chiorăiau maţele într-un hal, de fiecare dată, că nu ne puteam abţine din râs cei care auzeam şi de multe ori, întrebaţi fiind de ce râdem, răspundeam tot cu lacrimi în ochi de râs, "Nu, nimic".

Odată îşi rupsese un dinte din faţă şi a ţinut totuşi să vină la şcoală, pentru că programa şcolară trebuie dusă la bun sfârşit. Noi am observat cu toţii de păţania ei si ca proştii râdeam de ne ţineam de burtă. Câte trebuie să fi trăit ea în clipele acelea. Plus că la un moment dat, colegul meu din banca din stânga mea, Ovidiu, m-a strigat să îmi arate ceva. Când mă uit, el trage caietul la o parte di descoperă o dantură cu un dinte lipsă pe care o desenase pe bancă. Nu mai imi aduc aminte decât că am pufnit într-un râs isteric şi mi-a fost o ruşine... nu mai ştiu ce am răspuns profei la întrebarea firească a ei "De ce râzi, Anca?", dar toată ora nu am mai avut curajul să ridic capul din bancă! Rădeam reţinut încontinuu şi abia am aşteptat sa se termine ora de română ca să mă pot manifesta până la final!

A fost o doamnă dintotdeauna şi încă se menţine; demnă, cu spatele drept, elegantă, cu o siluetă de invidiat pentru cele de vârsta ei (mai avea ea puţină burtică, dar era ok) şi întotdeauna cu o atitudine de luat în seamă! Îţi impune respect numai de cum o vezi şi nu vorbesc de respectul acela scârbici pe care îl au multe, ci de un respect pe care ţi-l impui singur, care vine din tine şi ţi-e mai mare dragul să o priveşti. Aşa îi mai place ei bârfa şi să cunoască ce mai făcut satul, dar per ansamblu e o persoană faină!

Şi mai are anumite ticuri de care râdeam tot timpul la orele ei... dă din cap să îşi aranjeze părul şi capătă în momentele acelea o mimică de nu ştiu să v-o explic, dar întotdeauna îmi stârneşte zâmbetul!

Sunt multe de spus despre ea şi despre orele ei... şi am o întâmplare pe care nu o pot povesti , de râd şi acum de una singură! Nu vreau să o fac publică povestea, o ştim cred doar noi, colegii de clasă şi cateva persoane de care sunt 100% convinsă că nu o cunosc şi nici nu o vor cunoaşte vreodată!

Vaaaai, câte şi mai câte... şi chiar când postam commentul la poza colegei mele, în winampul meu răsuna Celine Dion - All by Myself cu versurile "those days, are gone...". Da, those days are gone şi nu vor mai veni decât prim prisma amintirilor! Mi-e dor de ce a fost odată, dar nici prezentul nu îmi displace!

E frumoasă viaţa...

Wonderful world

Ganduri...

Treaba cu "joaca" de-a mama e destul de serioasa! Nu ca m-as fi gandit sa devin mamica, am doar 23 de ani si deocamdata alte lucruri prioritare, dar observ placut cum fiica fiind, sunt rasfatata de mama mea! De multe ori lasa de la ea, prefera sa nu isi cumpere ea o bluza sau sa amane achizitionarea unui lucru important casei, tocmai pentru a-mi oferi mie cele necesare. E foarte serioasa treaba cu criza, se risca multe pe la locul de munca si cu toate astea, ea nu ma lasa sa simt acest lucru!

Stie foarte bine ca nu am voie sa mananc dulciuri (desi mai mananc, na... am eu asa o obsesie pentru ele), si cand vin acasa, pentru ca sunt pofticioasa, mai arunc cate o pastiluta si spun "vai, ce-as manca ceva dulce", iar mama hoop, ca ma trezesc numai cu cate ceva bun; atentie, nu am voie dulciuri. Doamne fereste, nu am diabet, dar tenul mea nu le suporta, asa mi-au spus medicii!

Vazusem o emisiune la televizor in care era o proba in care trebuiau sa se manance clatite, iar o domnisoara nimerise clatite cu fineti. Atata mi-a trebuit sa vad, am poftit si mama mi-a si dat vestea mirifica a doua zi ca imi face clatite cu fineti. Nu cred ca as merita, nu sunt eu fiica perfecta, dar mama intotdeauna a cautat sa ma faca sa fiu multumita ca traiesc, multumita ca exist si ca am familia pe care o am.
Ii datorez multe... atunci cand nisipul de sub picioare incepe sa ma inghita si strig dupa ajutor, ea e cea care ma salveaza si chiar daca nu strig, simte, ca doar sunt sange din sangele ei si stie foarte bine cum sa ia nisipul cu lopata si sa-l arunce cat mai departe!

Sunt o fire care vrea totul sau nimic si pentru asta sunt mai impulsiva de fel. Alteori ma doare fix in fund si las la voia intamplarii, ca doar nu m-oi stresa pentru toate fleacurile pamantului. Candva o fi si cum vreau eu... pana una alta, e bine cand e cineva sa ma trezeasca la realitate! Tot mama, evident, ca e mai cu experienta decat mine, sau pur si simplu, intamplarile vietii!

Fiecare lucru la timpul lui...

Apa trece, pietrele raman!

Să ascultăm în continuare, cu bucurie melodiile lui şi să îi privim măiestria simţămintelor şi a corpului, în procesul desfăşurării 100% a pasiunii lui pentru muzică!

Dumnezeu să-l odihnească!

Michael, you are not alone!

Stau singur si ma-ntreb…

Se presupune că măcar la momentele de distracţie, oamenii uită de singuratate şi de problemele care îi înconjoară. Dacă e muzică, atunci e dans, bucurie, isterie şi tot ce vrei.

Am fost Marţi, după ce am avut ultimul examen, la o cabană în Valea Avrigului, pentru a ne relaxa şi a ne introduce în spiritul vacanţei. A fost minunat, am uitat pentru o noapte de tot ce însemna lumea de afară; am trăit doar pentru prezentul acela.

La un moment dat însă, în timp ce toată lumea se dănţuia, am fost profund emoţionată de un moment pe care îl trăia un coleg de-al meu. Să-mi fie ruşine, dar nu mai ţin minte titlul melodiei care îl făcea să fie în lumea lui; eram mulţi care dansam, singuri sau cu partener, pentru că era un blues şi deşi mai eram care ne mişcam singuri pe ritmul melodiei şi ne bucuram alături de ceilalţi, colegul meu s-a aşezat pe scaun, şi-a luat paharul de vin în mână şi dansa cu paşii sufletului, ţinându-şi partenera mentală în acord cu el. Ţinea paharul în mâna dreaptă, pe îl controla în funcţie de ritmul melodiei, privind sec şi cu ochii înlăcrimaţi, valurile create de lichid. Parcă vedeam cum încet, încet, straturi de vin, dezgoleau trupul partenerei lui. El făcea dragoste cu iubita lui.

Mi-am dat brusc seama cât de singuri putem fi şi totuşi cât de repede ne putem replia în ceea ce înseamnă noi şi viaţa noastră. Oricât de singuri fizic am fi, tot ce ne înconjoară, ne aparţine şi ne ajută să ne îndulcim momentele. Chiar şi un fir de iarbă ne poate deveni partener, o bomboană, un creion, o sticlă... putem vorbi cu oricine nu are viaţă şi nu ne poate răspunde, putem privi orice lucru cu gândul absolutului şi cu ideea de apartenenţă totală. Tot ceea ce ne înconjoară ne ajută să ne destăinuim fără teamă, să mângâiem fără frică, să iubim şi să urâm, ori de cate ori simţim nevoia.

Orice poate deveni parte din noi şi din prezentul nostru, cu ajutorul imaginaţiei. E frumos să iţi imaginezi, dar e urât şi dureros să îţi dai seama că imaginaţia ta lucrează astfel pentru că real, nu deţii aşa ceva. E minunat când ştii că orice te înconjoară devine al tău, dar e bine ca acel nou, al tău, să fie al tău într-un moment de fericire, de mulţumire, să poţi să împărtăşeşti trăirile tale cu natura şi cu ceilalţi semeni ai tăi.

Când eşti doar tu şi trăirile tale,
Apar semne de întrebare.

Şi nu mă refer la imaginaţie în sensul că mă văd pe o plajă, la soare, cu partenerul sau la munte, tăind lemne sau pur şi simplu relaxându-mă în natură, ci la tipul de imaginaţie care te trezeşte apoi la tristul gând, cât de singur eşti.

Mi-e frică de viitor şi cred că oricui îi este; mi-e frică de singurătate, mi-e frică de lucruri, mi-e frică de natură şi de animale, mi-e frică să nu devin ceea ce nu vreau să ajung: o ratată. Mi-e frică şi pentru asta lupt: ca să ajung cineva, să am un rost, să fac o viaţă întreagă ceea ce îmi place şi mă face sa vibrez! Nu vreau să vorbesc niciodată cu pereţii, nu vreau să ajung să îmi imaginez persoane în fiecare obiect, din gândul 100% adevarat al singurătăţii, nu vreau să fiu doar eu şi natura.

Se spune că de ceea ce ţi-e frică, de aia nu scapi. Ba da, scapi, dacă ai caracter puternic şi dacă ştii cu adevarat ceea ce vrei de la tine.

I - A - S

Prima zi dupa atata amar de vreme in care ma trezesc dupa cum vrea inimioara mea; a fost ciudat insa sentimentul faptului ca nu mai trebuie sa merg la facultate. Prima zi de vacanta; am ajuns si la Fagaras de vreo ora, nu mai fusesem acasa de mai bine de o luna... cu programul nostru nici sa respiri nu mai e timp, ce sa mai vorbesc de mers acasa!

S-a incheiat totul cu bine... un an despre care spun ca a fost cel mai frumos, cel mai zbucimat, cel mai stresant si cel mai enervant an din viata mea! Un amalgam de sentimente si trairi pe care le-am iubit sau le-am urat, dar care mi-au colorat zilele. Am incercat sute de ganduri si trairi despre care nu credeam ca le voi incerca vreodata; silita de imprejurari sau cu dorinta descoperirii lor, ele au fost initiate in mine.
Am impresia ca totul a durat decat o zi si o noapte. O perioada in care fara adaptare si conformare la sistemul educational artistic, nu se putea! Greu la inceput, se cer atat de multe... si pentru ca descoperi abia pe parcurs sensul si rostul acestor cerinte, iti dai totusi seama in mare, de motivul cerintelor; indiferent daca ele ti se potrivesc sau nu, trebuie doar sa le aduci la tine atat cat esti tu. Important e ca raspunsul il gasesti in timp si te poti mobiliza mai bine, tot in timp!

Vor fi 3 luni de pauza artistica impusa, dar vor fi 3 luni de munca artistica intensa, umplute cu initiativa proprie.
Imi va fi dor de tot, de toti!
Am inteles intr-un final ca nu conteaza turma, contez eu; oricum, niciodata nu am avut spirit de turma, insa cand nu ai cum sa te indepartezi de turma, e bine sa te lasi purtat, atat cat poti duce, cu felul tau de-a fi!

Ne vom mai auzi, nu iau pauza de blogaiala 3 luni...

Saturatie cu butoiul!

Vine vacanta cu trenul direct de la mare; :-)





Abia astept recreatia mare de 3 luni. Am obosit, vreau timpul meu, vreau sa ma ocup de mine si numai de mine, fara sa mi se impuna ceva; am obosit sa fac ce imi spun altii, mai ales lucruri pe care le gasesc murdare. Vreau sa nu mai am contact cu nimeni o buna perioada de timp.

Am obosit sa imi petrec timp pana la ore tarzii pentru niste prostii care nu au fost facute din timp si pentru ca suntem fortati de imprejurari. De ce romanul si de ce oamenii in general nu pot sa se ocupe de ceea ce trebuie, atunci cand trebuie? De ce lasam ca tampitii pe ultima suta? Cand depinde de mine lasatul pe ultima suta, nu comentez, pentru ca eu mi-o fac cu mana mea, dar cand din vina altuia trag bobarnace si nopti nedormite, sa te ia haul si mai scuteste-ma, ca ma doare capul!

Hai vacanta, hai timpule, numai pentru mine, vreau sa profit de tine in favoarea mea!
Am primit si o tabara la mare pentru o saptamana, de la facultate si abia astept sa merg sa ma recreez pe gratis; numai transportul va trebui sa il platesc si ceva bani de cheltuiala! Luuux, chiar daca e cum e marea la romani. Macar ma relaxez in aer liber.

Sincer? M-am saturat de tot.
Hai, la revedere!

Acum si intotdeauna

M-am innebunit si eu cu timpul; sunt obsedata de timp. Nu imi place sa pierd timpul, nu imi place sa se intarzie la o intalnire, nu imi place sa treaca viata, pur si simplu pe langa mine! Vreau sa am ce povesti, sa simt ca am trait tot ce am putut, nebunesc, firesc si cu amintiri cat se poate de variate si de placute sau cu impact negativ pe moment, dar puternic totodata!

Asa e viata si e doar una. Daca o sa ne punem in permanenta piedici ca eu nu fac aia, eu nu merg acolo, nu ma intereseaza, nu am de gand sa incerc, totul va trece mai departe si nici macar nu ne vom da seama cum de am ajuns in fata varstei de 100 de ani si noi nu am trait cu adevarat. Constient de tine si de ce ai de facut, permite-ti escapade; sunt cele mai bune si energizante. Singur sau cu prietenii, preferabil nu de unul singur, cand cineva propune o idee atunci pe loc, geniala si brusc relaxanta, ia inima in dinti si mergi si tu pana la capat. O fuga la munte de o zi, la baie? O drumetie sau pur si simplu o iesire de grup undeva? De ce sa nu profitam de cei din jur si de viata? Macar cand putem inca; banii nu sunt o problema, atunci cand nu sunt dar e unitate, toate se rezolva de la sine!

Astazi am avut parte de o escapada cu colegii mei si cu o profa, nemaipomenita! Obositi si stresati cu repetitiile pentru examene, cinva a avut geniala idee de a merge la Ocna la o baie; lux! Zis si facut; era aproape ora 7 seara, la si 18 minute aveam tren si ne-am imbracat rapid si am tulit-o la fuga inspre gara. Noroc ca facultatea unde facem noi cursurile, e aproape de gara, la nici 10 minute; cu fuga, 5. Cat despre baie, mortal de tot... sare, caldura, balaceala, tranteala, rasete, relaxare!!!

Profa luase 4 colegi cu masina, atat dus, cat si intors, doar 6 dintre noi a trebuit sa ne descurcam cum am putut, dar a fost foarte bine. La intoarcere, tipic mie, dupa ce ne luasera unii cu masina pe gratis, pe mine si pe inca un coleg si ne-au adus pana in fata teatrului national din Sibiu, vad masina profei luand curba si intreptandu-se galopand, inspre facultate. Ca sa le fac semne si urale numai de bine, am inceput sa alerg spre masina, cand la un moment dat, firul mi se rupe, imaginile se pierd, corpul il simt moale si ma prabusesc, in totala constienta, dar lipsita de orice control asupra lui si ma tarai de asfalt, oprind absolut toata lumea de la semafor, care ramasese ingrozita. Blugii i-am rupt in genunchi, la osul soldului m-am julit de mama focului, cotul stang si el bulit si dupa ce am stat vreo 10 secunde intinsa, m-am ridicat razand ca proasta si am plecat cu colegul meu spre facultate ca sa continuam ce lasasem suspendat inainte de a pleca la Ocna.

Se pare ca distractia costa; dar si viata costa si merita deci sa mai investim din cand in cand, ca sa simtim ce e cu adevarat frumos si demn de luat aminte. Daca nu acum, atunci cand? Si daca suntem atat de nagativisti, la ce bun sa ne asteptam?

E 02:10; la ora 06:00 ma trezesc. Obosita franta pentru ca de 2 saptamani tot in ritmul asta o ducem, ma voi pune la somn in curand; sunt bucuroasa totusi pentru faptul ca fiecare secunda, a insemnat ceva pentru mine!

Noapte buna acum si pentru fiecare zi!

Evoluţie

Broscuţa afirmă că din momentul în care şi-a băgat căpşorul în carapacea protectoare de toate relele lumii, nimeni şi nimic nu o mai poate răni, bulversa, vedea…

Dar cine a spus că oaia neagră e într-adevăr neagră şi că orice orice urmă de pe cer e un nor gata să răpună natura? De ce să suflii şi în iaurt atunci când te-ai ars la limbă o singură dată, numai din simplul motiv că toţi ceilalţi au procedat astfel?

Un rege simplu nu va ridica niciodată toiagul asupra celui care îi ingenunchează. Un rege demn va respecta fiecare cuvânt rostit de dreapta sau stânga sa. Nu-l va urî pe cel care l-a lovit, îl va asculta şi-l va « condamna » într-un mod corect, fără a sancţiona crunt, intenţionat!

Cel care doreşte să îşi demonstreze supremaţia într-un mod cu total hilar şi cu bocancul, va fi tocmai cel care se subestimează cel mai tare; nimeni nu poate spune că tu eşti slab sau eşti puternic conform acţiunilor tale direct în temă. Prefer să se spună că sunt slabă din simplul fapt că nu am răspuns cu aceeaşi monedă; tocmai de aici derivă puterea.

Cine ştie că poate face rău şi cu toate astea nu o face şi nici nu dezvăluie lucrul acesta, este cu adevărat, un om puternic!
Şi toate se câştigă în timp...

Spatii colorate

"Orice initiere a curateniei intr-o casa incepe cu o dezordine!" Daaa, imi si vad biroul rascolit in mijlocul camerei si apoi ma vad luand pe rand fiecare lucru spre a fi analizat, iar in final decid ce ramane, ce ia calea "T.Nr.1" si cum le re-aranjez in birou. Desigur, nimic nu va mai fi la fel in privinta aranjamentului interior, biroul va parea ca straluceste pe exterior, datorita bucuriei care exista in spatiul sertarului, iar stapana va fi si ea cu un zambet de multumire pe fata pentru ca si-a indeplinit o misiune foarte importanta si benefica pentru pragul responzabilizarii, cunoasterii de sine si a viitorului.

Atunci cand deschizi sertarul, indiferent ca faci lucrul acesta doar tu cu tine, in spatiul casei tale sau ca ai primit o vizita oficiala sau din partea prietenilor si esti nevoit sa arati sertarul, e foarte importanta structura interioara a sertarului, importanta obiectelor regasite, pentru sufletul tau, calitatea lor pentru tine, daca sunt ordonate sau nu si nu in ultimul rand, siguranta cu care vorbesti despre aceste aranjamente si lucruri.

Increderea si siguranta ca ai facut ordine asa cum se cuvine si ca tu cunosti si recunosti cu ochii inchisi fiecare lucrusor regasit in sertarul tau, va fi leacul ideal pentru fiecare rabufnire a mamei, sotului, sotiei, prietenilor sau a oricarei alte persoane, pentru ca nimeni nu poate decide in locul tau, cum trebuie sa arate lucrurile. Mie imi place ca stiloul sa stea langa pix; ce-i daca stiloul are cutia lui speciala, aurita si gaurita? Nu e tot instrument de scris?!... pai si atunci, ia, shhht!

Fiecare suflet vibreaza in alt fel si te intreb: "Stie oare cineva mai bine decat tine cum stau lucrurile sau cum ar trebui sa stea?"

Multumesc!

"Da draga, afirm cu toata taria faptul ca toate sunt bune si frumoase..." Si asa si este, nu ma intereseaza sa ma crezi sau nu! Daca ma mai pierd? Asta chiar nu am inteles-o si cred ca nici macar nu are rost sa imi bat capul in a gasi raspunsul, care de fapt e "raspunsuri"; cateva cuvinte doar, si o mie de substraturi. M-am obisnuit si nu mai doare nici macar cat ma doare firul de par atunci cand ma aflu intr-un somn adanc, visand munti, ape curgatoare si drumetii mirifice!

Mi-a trecut oful, 3 lucruri m-au facut sa imi dau seama ca de fapt, chiar nu se merita sa imi bat capul... e viata mea si "pana mea", iau cat trebuie, ce trebuie, daca trebuie si atat! Am luat pana acum destul, multumesc; am sa fiu atenta si mai departe ca sa imi dau seama de ce mai am nevoie, nu te ignor caci nu e cazul. In primul rand, nu am cum, in al doilea, nu vreau... chiar si lucrurile care ma fac sa te urasc, ma ajuta! Inca o data, multumesc! Aaaa si sa nu ma condamni; tu insati ai afirmat ca preferi sa te uram decat sa te iubim, dar macar sa stii ca ne-a folosit la ceva!

Eu daa... chiar pot sustine pana la capat faptul ca aceste sentimente nutrite in mine, nu fata de tine cat fata de situatiile create, m-au ajutat sa ma dezleg de orice forma de ascundere dupa deget! Pentru ca la inceput nu era posibil, datorita stalpilor care ne desparteau, stalpi aparuti acolo din vina mea, recunosc, ma foloseam de ei ca sa ma si ascund; nu doream sa ii fac sa dispara, nu doream sa te vad. Te stiam acolo si atat, era suficient!

Acum insa, am eliminat orice stalp si cat de bine e! Ooo, daaa... ma electrocutam singura, degeaba!

Multumesc ca m-ai ajutat sa nu ma pierd prin Turda; fara tine nu as fi reusit sa gasesc calea...
Viata lunga si virtute la amandoua....

Naluca si peruca

Shhhht! Retine-mi pasul si nu te opri din ascultat... e foarte bine ca m-ai auzit!





Te-am vazut lungindu-ti colturile gurii si aplecandu-te cu oscioarele maxilaro-bunde catre tavanul care trimitea mai departe spre negura instelata... mi-a placut dar nu stiam exact ce inseamna! Putea fi si de bine dar si de rau; dar ce bine e cand te hotarasti sa imi arunci pastiluta... am prins aripi si de acum voi putea zbura si mai liber prin puful alb ca laptele al cercului vicios!

O popica doar, se mai tine; lovituri... zero! A ramas blocat un mecanism si nimic nu se mai intampla, solutii... o mie; ceea ce lipseste... initiativa de a te duce aproape de popica si sa-i dai una cu piciorul de sa se sparga totul, ca doar ce conteaza, e o popica! sau poate apelezi la celelalte 999 de solutii, treaba ta!

Ce e mai important? 50 de lei sau viata ta?...

Plansul nu te scoate din probleme, ci te descarca; nu plansul iti rezolva disperarea de a obtine ajutor, ci compasiunea celorlalti, caci fara ea, ai plange in zadar!

Banii nu inseamna nimic, banul e durere, tristete, singuratate... neintelegere, falsitate, o lume aparent perfecta! Cand nu mai ai nimic incepi sa plangi, sa devii si mai singur, pentru ca realizezi ce putin aveai de fapt inainte, iar o data cu plansul, vine partea cu si mai putinul sufletesc si social!

Atatea probleme... si de fapt, nimic grav! Totul e la nivel mental!
"Atunci cand ajungi sa nu ai nimic, ai de fapt, totul!"
"Abia cand ramai fara casa, realizezi de fapt ca toata lumea e a ta!"

Casa fiecaruia e unica si trebuie descoperita; numai asa vom intelege!

Fir de veghe

Ţintim adesea prea sus şi nasul nostru nu mai ajunge să miroase prada! Nervozitatea tacită îşi face simţită prezenţa în grimasele stăpânite cu îndârjire fără pereche... Parcă nu mai am ce spune, mi-e teamă să nu distrug şi ultima picătură de aer respirabil ce-mi face încă inima, să pulsese într-un ritm normal.

« Eu nu mai calc pe aici, niciodată! », spune o replică foarte frumoasă din « Pescăruşul » lui Cehov. Ei bine, viaţa e una, lumea cărţilor e alta... vrem, nu vrem, călcăm, căci nu putem păşi; sau călcăm, pentru că altfel ar însemna să ne târâm. Câte dâre rămân în urmă... una mai colorată decât cealaltă, una mai intensă, alta negricioasă şi fiecare crează o poveste asupra căreia reajungi să reflectezi aproape la fiecare nou pas.

Prea bine, nu-mi place mirosul acesta sau nu pot să-l simt, dar pot să mi-l imaginez? Abso.....lut! Creez o lume proprie doar cu un deget, o floare sau o cărămidă. Fiecare clădeşte ceva şi trebuie avut mare grijă cum le folosim. Totul ţine de noi, de imaginaţia noastră, de bucuria de a ne « juca » cu ceea ce avem!

Şi suntem oameni, capabili de a înţelege si de a ne stăpâni, capabili de a încerca să mirosim frumos... vulgaritatea nu are ce căuta în preajma noastră! Îţi întind o mână, îţi ofer o alta şi ştii că sunt aici! Ajungem să fim goi la un moment dat şi atunci să ne vedem unii pe ceilalţi!... Nu mai există nici cale de intoarcere şi nici loc în care să ne ascundem!

Decizia e a ta şi fii atent, că te văd!

Prolog

O, timpule! Te-as trage de par, te-as tine langa mine, te-as hrani cu lapte si te-as ingriji mai bine ca pe nimeni altul daca as stii ca te pot opri cand vreau eu!

Poate crezi ca nimeni nu te iubeste si de aceea fugi de noi, dar crede-ma ca eu, cel putin, te iubesc ca sarea in bucate, iar mancarurile condimentate si picante sunt favoritele mele!
Mai stai o clipa, mai priveste si tu in jurul tau; poate vei observa mai bine cata nevoie avem ca tu, sa te mai odihnesti putin. Odihna iti va prinde bine; mai stai, sa ne bucuram si noi mai mult, de tine!

Vreau sa am timp sa te stiu aproape, sa pot lucra in tihna, stiind ca tu te odihnesti... te-as opri o viata intreaga si te-as tine in preajma mea !
Ai nevoie de ceva anume ca sa te lasi convins? De un inel magic, o piatra fermecata, de o bagheta? Spune-mi ce si cum, la cine trebuie sa apelez pentru a obtine ceea ce trebuie. Sau poate nu exista solutii, dar macar vorbeste-mi, spune-mi tu, ca iti cer imposibilul.

Cand cineva iti vorbeste e mai usor sa-ti dai seama de felul in care stau lucrurile. In momentul in care nu primesti raspunsuri, incerci sa le afli singur, din alte surse, insa niciodata nu vei cunoaste adevarul, daca singurul care le detine, va tacea pentru totdeauna!

Priviri eterne

Cine a spus ca scrisul e un adevarat mijloc de a ne exprima adevaratele sentimente, pe care in viata de zi cu zi le ascundem? Cel care intr-adevar ascunde ceva...

Dintotdeauna cuvintele pe care le scoatem din gurita fermecata, reflecta cel putin 30% din ceea ce credem si gandim, cu adevarat! Poate fi si ceva spus la plesneala, atunci pe loc, o incarcatura creata de atmosfera de moment, care de fapt sa nu reflecte un adevar mic, ci unul general valabil, de context, care sa nu afecteze situatiei prezente.

« Hai sa mergem in parc sa ne dam pe leagane! »
« Nu vin, ti-am spus ca nu imi place lucrul asta »
“Hai, te rog! Niciodata nu vrei sa vii, ma disperi!”

Mai departe, evident, urmeaza dezbaterea cuvantului « disperi » si incercarea de a pretinde ca nu e de fapt asa... E delicat si complicat sa convietuiesti intre oameni; fiecare cu dorintele lui, pe care e clar ca trebuie fie sa le acceptam ca atare, fie sa ne debarasam de ele, altfel traim niste iluzii neadevarate.

Aveti mai mult grija la ce spuneti, nu la ce scrieti, e mai dureros si mai de impact; ceea ce scriem va veni de la sine, ca o simtire, o suflare pala a constrangerilor noastre. O vorba poate fi spusa la misto sau in gluma, insa o carte, reflecta 100% sufletul nostru, indiferent de tema care este abordata. O carte nu poate fi negata, exista, negru pe alb, ramane zeci, sute de ani; un cuvant nu numai ca poate fi uitat, dar poate fi mult mai usor combatut.

Ceea ce scriem e acolo, ca o pata de culoare a credintei noastre eterne; si nici o pata nu se aseamana cu alta. Cine scrie doar de dragul de a umple pagini si de a isi ocupa timpul cu ceva? Or fi si oameni de-astia... de aceea raman in umbra stearsa a faimei. Cei cu adevarat inzestrati, aleg sa patrunda in constiinta celorlalti sau nu si acolo vor ramane mult timp, pentru ca povestea lor ii face curiosi si ii incita.

Nimic nu se pastreaza ascuns... e doar exprimat, intr-o forma sau alta!

Timp, incotro mergi?

Apuc usor ca sa nu doara cumva pe cineva... renunt poate chiar la persoana mea pentru ca cel pe care il ating, sa nu se sparga!

Mangaieri firave, cu grija, folos, admiratie si dorinta! Un fir de ata la care tu ravnesti, singurul din lume pe care il detin chiar eu; cine esti tu? Il doresti cumva?... insemni ce anume pentru mine? Uneori ma gandesc mult sa vad in ce masura poti primi chiar si numai un gadilat, alteori fara prea mult cuget, iti pasez duios firul meu.

Dar nu care cumva sa nu pastrezi firul cum se cade si sa nu il porti cum trebuie, ca te-am ras si iti voi lua si firul, obligat-fortat, evident, ca doar nu l-oi lasa la tine sa te lafai cu trofeele pe care le-ai meritat demult... Aveai drepturi odata, dar povestea a luat sfarsit!

La revedere, fir pierdut in negura incompatibilitatilor tainice ale caii lactee plutitoare!

....................

Te-ai simtit vreodata gol? Cu regret in suflet?... si iata ca sufletul nu e gol, are un regret, pe care de fapt nu il numesc regret ci sentiment de inapartenenta! Nu mai stii a cui esti, de unde vii, unde te indrepti...
Regret pentru ca in viata asta ajungem, stam, cunoastem, relationam si plecam... ne vom mai intoarce? Ajungem prin alte parti si raman doar imaginile mintii noastre neintrerupte.

S-a incheiat o etapa, incepe alta noua...