Those days...

Mă uitam pe profilul de hi5 al unei foste colege de liceu şi comentam la o poză postată de ea în care zâmbeşte cu gura pâna la urechi, iar un alt fost coleg comentase cum că îşi aduce aminte de cum râdeau ei doi, colegi de bancă fiind, în ora de română, iar profa i-a prins! Nu asta e important, că i-a prins, pentru că oricum profa de română era foarte de treabă şi nu ne certa niciodată pe bune! Îmi aduc aminte că îi spuneam Garoafă şi încă îi mai spun, deşi în curtea casei ei e plin de lalele atunci când e perioada lor! O cheamă Grama şi acum, după 4 ani de când am terminat liceul, încă mai ţin la ea şi păstrăm legătura telefonică.

Nu ştiu cum se făcea, că întotdeauna veselia şi voia bună apăreau în timpul orelor ei. Cei doi de care vă spuneam, Oana şi Silviu, stăteau în spatele meu, iar eu stăteam în bancă cu o altă Anca, de niciodată nu ştiam noi pe cine strigă profesorii. D-na Grama stabilise că mie îmi va spune Anca, iar colegei mele, Ancuţa, însă de multe ori când striga Ancuţa avea treabă de fapt cu mine şi invers... râdeam întotdeauna ca nişte copii care au mai păcălit pe cineva!

Doamne, câte am mai trăit noi, gaşca celor 4 nebuni, în timpul orelor de română!... Mi-aduc aminte că aveam joia română de la ora 8 dimineaţa şi pe timp de iarnă, pentru că soba se afla exact lângă banca mea, madame G. venea să se încălzească şi se proptea de sobă în timp ce ne vorbea. Probabil ca nu apuca săraca să manânce dimineaţa că îi chiorăiau maţele într-un hal, de fiecare dată, că nu ne puteam abţine din râs cei care auzeam şi de multe ori, întrebaţi fiind de ce râdem, răspundeam tot cu lacrimi în ochi de râs, "Nu, nimic".

Odată îşi rupsese un dinte din faţă şi a ţinut totuşi să vină la şcoală, pentru că programa şcolară trebuie dusă la bun sfârşit. Noi am observat cu toţii de păţania ei si ca proştii râdeam de ne ţineam de burtă. Câte trebuie să fi trăit ea în clipele acelea. Plus că la un moment dat, colegul meu din banca din stânga mea, Ovidiu, m-a strigat să îmi arate ceva. Când mă uit, el trage caietul la o parte di descoperă o dantură cu un dinte lipsă pe care o desenase pe bancă. Nu mai imi aduc aminte decât că am pufnit într-un râs isteric şi mi-a fost o ruşine... nu mai ştiu ce am răspuns profei la întrebarea firească a ei "De ce râzi, Anca?", dar toată ora nu am mai avut curajul să ridic capul din bancă! Rădeam reţinut încontinuu şi abia am aşteptat sa se termine ora de română ca să mă pot manifesta până la final!

A fost o doamnă dintotdeauna şi încă se menţine; demnă, cu spatele drept, elegantă, cu o siluetă de invidiat pentru cele de vârsta ei (mai avea ea puţină burtică, dar era ok) şi întotdeauna cu o atitudine de luat în seamă! Îţi impune respect numai de cum o vezi şi nu vorbesc de respectul acela scârbici pe care îl au multe, ci de un respect pe care ţi-l impui singur, care vine din tine şi ţi-e mai mare dragul să o priveşti. Aşa îi mai place ei bârfa şi să cunoască ce mai făcut satul, dar per ansamblu e o persoană faină!

Şi mai are anumite ticuri de care râdeam tot timpul la orele ei... dă din cap să îşi aranjeze părul şi capătă în momentele acelea o mimică de nu ştiu să v-o explic, dar întotdeauna îmi stârneşte zâmbetul!

Sunt multe de spus despre ea şi despre orele ei... şi am o întâmplare pe care nu o pot povesti , de râd şi acum de una singură! Nu vreau să o fac publică povestea, o ştim cred doar noi, colegii de clasă şi cateva persoane de care sunt 100% convinsă că nu o cunosc şi nici nu o vor cunoaşte vreodată!

Vaaaai, câte şi mai câte... şi chiar când postam commentul la poza colegei mele, în winampul meu răsuna Celine Dion - All by Myself cu versurile "those days, are gone...". Da, those days are gone şi nu vor mai veni decât prim prisma amintirilor! Mi-e dor de ce a fost odată, dar nici prezentul nu îmi displace!

E frumoasă viaţa...