Ţintim adesea prea sus şi nasul nostru nu mai ajunge să miroase prada! Nervozitatea tacită îşi face simţită prezenţa în grimasele stăpânite cu îndârjire fără pereche... Parcă nu mai am ce spune, mi-e teamă să nu distrug şi ultima picătură de aer respirabil ce-mi face încă inima, să pulsese într-un ritm normal.
« Eu nu mai calc pe aici, niciodată! », spune o replică foarte frumoasă din « Pescăruşul » lui Cehov. Ei bine, viaţa e una, lumea cărţilor e alta... vrem, nu vrem, călcăm, căci nu putem păşi; sau călcăm, pentru că altfel ar însemna să ne târâm. Câte dâre rămân în urmă... una mai colorată decât cealaltă, una mai intensă, alta negricioasă şi fiecare crează o poveste asupra căreia reajungi să reflectezi aproape la fiecare nou pas.
Prea bine, nu-mi place mirosul acesta sau nu pot să-l simt, dar pot să mi-l imaginez? Abso.....lut! Creez o lume proprie doar cu un deget, o floare sau o cărămidă. Fiecare clădeşte ceva şi trebuie avut mare grijă cum le folosim. Totul ţine de noi, de imaginaţia noastră, de bucuria de a ne « juca » cu ceea ce avem!
Şi suntem oameni, capabili de a înţelege si de a ne stăpâni, capabili de a încerca să mirosim frumos... vulgaritatea nu are ce căuta în preajma noastră! Îţi întind o mână, îţi ofer o alta şi ştii că sunt aici! Ajungem să fim goi la un moment dat şi atunci să ne vedem unii pe ceilalţi!... Nu mai există nici cale de intoarcere şi nici loc în care să ne ascundem!
Decizia e a ta şi fii atent, că te văd!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu