Stau singur si ma-ntreb…

Se presupune că măcar la momentele de distracţie, oamenii uită de singuratate şi de problemele care îi înconjoară. Dacă e muzică, atunci e dans, bucurie, isterie şi tot ce vrei.

Am fost Marţi, după ce am avut ultimul examen, la o cabană în Valea Avrigului, pentru a ne relaxa şi a ne introduce în spiritul vacanţei. A fost minunat, am uitat pentru o noapte de tot ce însemna lumea de afară; am trăit doar pentru prezentul acela.

La un moment dat însă, în timp ce toată lumea se dănţuia, am fost profund emoţionată de un moment pe care îl trăia un coleg de-al meu. Să-mi fie ruşine, dar nu mai ţin minte titlul melodiei care îl făcea să fie în lumea lui; eram mulţi care dansam, singuri sau cu partener, pentru că era un blues şi deşi mai eram care ne mişcam singuri pe ritmul melodiei şi ne bucuram alături de ceilalţi, colegul meu s-a aşezat pe scaun, şi-a luat paharul de vin în mână şi dansa cu paşii sufletului, ţinându-şi partenera mentală în acord cu el. Ţinea paharul în mâna dreaptă, pe îl controla în funcţie de ritmul melodiei, privind sec şi cu ochii înlăcrimaţi, valurile create de lichid. Parcă vedeam cum încet, încet, straturi de vin, dezgoleau trupul partenerei lui. El făcea dragoste cu iubita lui.

Mi-am dat brusc seama cât de singuri putem fi şi totuşi cât de repede ne putem replia în ceea ce înseamnă noi şi viaţa noastră. Oricât de singuri fizic am fi, tot ce ne înconjoară, ne aparţine şi ne ajută să ne îndulcim momentele. Chiar şi un fir de iarbă ne poate deveni partener, o bomboană, un creion, o sticlă... putem vorbi cu oricine nu are viaţă şi nu ne poate răspunde, putem privi orice lucru cu gândul absolutului şi cu ideea de apartenenţă totală. Tot ceea ce ne înconjoară ne ajută să ne destăinuim fără teamă, să mângâiem fără frică, să iubim şi să urâm, ori de cate ori simţim nevoia.

Orice poate deveni parte din noi şi din prezentul nostru, cu ajutorul imaginaţiei. E frumos să iţi imaginezi, dar e urât şi dureros să îţi dai seama că imaginaţia ta lucrează astfel pentru că real, nu deţii aşa ceva. E minunat când ştii că orice te înconjoară devine al tău, dar e bine ca acel nou, al tău, să fie al tău într-un moment de fericire, de mulţumire, să poţi să împărtăşeşti trăirile tale cu natura şi cu ceilalţi semeni ai tăi.

Când eşti doar tu şi trăirile tale,
Apar semne de întrebare.

Şi nu mă refer la imaginaţie în sensul că mă văd pe o plajă, la soare, cu partenerul sau la munte, tăind lemne sau pur şi simplu relaxându-mă în natură, ci la tipul de imaginaţie care te trezeşte apoi la tristul gând, cât de singur eşti.

Mi-e frică de viitor şi cred că oricui îi este; mi-e frică de singurătate, mi-e frică de lucruri, mi-e frică de natură şi de animale, mi-e frică să nu devin ceea ce nu vreau să ajung: o ratată. Mi-e frică şi pentru asta lupt: ca să ajung cineva, să am un rost, să fac o viaţă întreagă ceea ce îmi place şi mă face sa vibrez! Nu vreau să vorbesc niciodată cu pereţii, nu vreau să ajung să îmi imaginez persoane în fiecare obiect, din gândul 100% adevarat al singurătăţii, nu vreau să fiu doar eu şi natura.

Se spune că de ceea ce ţi-e frică, de aia nu scapi. Ba da, scapi, dacă ai caracter puternic şi dacă ştii cu adevarat ceea ce vrei de la tine.