Priviri eterne

Cine a spus ca scrisul e un adevarat mijloc de a ne exprima adevaratele sentimente, pe care in viata de zi cu zi le ascundem? Cel care intr-adevar ascunde ceva...

Dintotdeauna cuvintele pe care le scoatem din gurita fermecata, reflecta cel putin 30% din ceea ce credem si gandim, cu adevarat! Poate fi si ceva spus la plesneala, atunci pe loc, o incarcatura creata de atmosfera de moment, care de fapt sa nu reflecte un adevar mic, ci unul general valabil, de context, care sa nu afecteze situatiei prezente.

« Hai sa mergem in parc sa ne dam pe leagane! »
« Nu vin, ti-am spus ca nu imi place lucrul asta »
“Hai, te rog! Niciodata nu vrei sa vii, ma disperi!”

Mai departe, evident, urmeaza dezbaterea cuvantului « disperi » si incercarea de a pretinde ca nu e de fapt asa... E delicat si complicat sa convietuiesti intre oameni; fiecare cu dorintele lui, pe care e clar ca trebuie fie sa le acceptam ca atare, fie sa ne debarasam de ele, altfel traim niste iluzii neadevarate.

Aveti mai mult grija la ce spuneti, nu la ce scrieti, e mai dureros si mai de impact; ceea ce scriem va veni de la sine, ca o simtire, o suflare pala a constrangerilor noastre. O vorba poate fi spusa la misto sau in gluma, insa o carte, reflecta 100% sufletul nostru, indiferent de tema care este abordata. O carte nu poate fi negata, exista, negru pe alb, ramane zeci, sute de ani; un cuvant nu numai ca poate fi uitat, dar poate fi mult mai usor combatut.

Ceea ce scriem e acolo, ca o pata de culoare a credintei noastre eterne; si nici o pata nu se aseamana cu alta. Cine scrie doar de dragul de a umple pagini si de a isi ocupa timpul cu ceva? Or fi si oameni de-astia... de aceea raman in umbra stearsa a faimei. Cei cu adevarat inzestrati, aleg sa patrunda in constiinta celorlalti sau nu si acolo vor ramane mult timp, pentru ca povestea lor ii face curiosi si ii incita.

Nimic nu se pastreaza ascuns... e doar exprimat, intr-o forma sau alta!