Un stâlp într-o viaţă

Azi a fost ziua mea; nu de naştere şi nici de nume. Am împlinit o lună şi s-a sfârşit un capitol numit tratament. Nu m-am gândit prea mult astăzi la ce înseamnă să împlineşti o lună la 23 de ani jumătate, căci îmi sună atât de ciudat şi totuşi atât de adevărat. E un paradox.

La ora asta acum o lună eram deja de câteva ore repusă în forţa conştientizării realităţii. Revăd prea bine cele de care îmi aduc aminte şi nu e necesară expunerea lor. Uneori face bine să scrii, alteori să simţi pur şi simplu... A fost o lună în care etapele au fost vizibile în mine, dar mai ales în afara mea, în jurul meu. Şi vor mai fi, cu siguranţă. Totul e altfel. A fost şi de bine, a fost şi de rău, de foarte rău... acum e de bine. Mobilizarea psihică se repune lin, întotdeauna. Multe zile am fugit, dar e mai bine să te întorci de unde ai plecat şi să începi să strângi uşor ceea ce a fost semănat.

De ce e nevoie în viaţă ca toată lumea să ne înţeleagă? Chiar nu cred că e nevoie. Ne sunt suficienţi acei puţini câţiva cărora nu ne e teamă să le împărtăşim bucăţica noastră, bobul nostru. Şi invers. Decât mult şi prost, mai bine puţin şi benefic. Îmi place tot mai mult proverbul "cine se-aseamănă se-adună"; şi nu e vorba de format bisericuţe, ci de susţinut stâlpi. Pentru susţinerea unui stâlp, sunt suficienţi doi oameni, maxim patru. Tot ce intervine peste, pentru mine e în plus, cu foarte rare excepţii. Bisericuţele pot fi susţinute de zeci de oameni, dar niciodată nu vor fi stabile; când să împingi, totul se strică, îşi pierde forma, pe când stâlpul la fel rămâne şi susţinătorii lui nu stau cu spatele unul la celălalt, niciodată.