marți, 10 noiembrie 2009

Lumea-ntreaga îmi părea...

Când viaţa îţi aduce satisfacţii şi bucurii tinzi să uiţi de fapt care e realitatea. Începi să vezi lucrurile doar cu ochii sclipind, corpul tău emană energii pozitive şi nu că ar fi rele momentele astea. Nicidecum. E în fond lumea pe care fiecare şi-o crează şi în care vrea să se manifeste până în ultima secundă de putere. O lume pe care vrem să o păstrăm cât mai mult. Şi asta nu înseamnă că fugim de realitate, căci oricum nu avem cum.

Singura datorie reală în viaţă pe care o consider eu, e aceea de a te realiza profesional în ceea ce te împlineşte ca şi om. Celelalte datorii sunt secundare şi derivă una din cealaltă. Cum ne spunea un regretabil profesor de fizică în liceu: "nu vă doresc copii să vă treziţi în fiecare dimineaţă la ora 07:00 şi să înjuraţi pentru încă o zi de lucru pe care nu îl suportaţi. Să aveţi curajul de a face ceea ce vă place." Mult adevăr grăia. Şi e oricând şi oriunde valabilă povestea. Dacă toată lumea s-ar împlini în domeniul dorit, nu ar mai exista atâtea şi atâtea frustrări şi în mod cert nici împunsăturile şi bârfele pe la spate sau duşmăniile, nu ar mai exista. Dar cum există atât rău cât şi bine în lumea asta, nu cred să dispară vreuna vreodată. Eventual binele, dar să nu vorbesc prostii căci oricum ar fi un adevărat dezastru treaba asta.

La facultate pregătim două spectacole care se vor juca pe scena teatrului naţional. Ambele vor ieşi în decembrie. Unul va fi cu temă de Crăciun, iar celălalt va fi un spectacol al anului 2 actorie Sibiu care se va juca mai des; cât de des încă nu ştim, aşteptăm întâi să terminăm repetiţiile şi să iasă spectacolul. Săptămâna trecută am repetat trei zile intense cu profesorul nostru de la Bucureşti şi cu profele de la Sibiu pentru spectacolul anului 2, iar astăzi am început repetiţiile pentru cel de Crăciun. A fost prima repetiţie pe scena teatrului. Nu am mai călcat pe scena teatrului de anul trecut de la admitere. Au fost două zile de examen de foc, atunci. Iar astăzi când am păşit din nou pentru un scop atât de puternic, mi-am adus aminte de toate emoţiile şi momentele de la admitere.
Iar sentimentul că vei juca pe o scenă atât de importantă, în faţa unui public care nu te iartă, îţi crează responsabilităţi mult mai mari ca şi actor; în cazul meu, ca şi student la teatru. Nu ai voie să-ţi baţi joc.

E frumos să ştii că petreci atât de mult timp în jurul unor oameni care au acelaşi ţel ca şi tine şi că se lucrează frumos. Că te trezeşti dimineaţa şi abia aştepţi să te îndrepţi spre locul unde te simţi bine. Evident, nu în fiecare zi ai aceeaşi profunzime sau dispoziţie, că nu suntem roboţi ci oameni, cu trăiri, stări şi sentimente, dar cu puţin ajutor se poate depăşi momentul. Sună atât de optimist ce am spus aici, dar uneori chiar îţi vine să te dai cu capul de pereţi. Alteori trece repede. Depinde tot de noi, de oameni. De invidii, de ierarhii, de noi înşine...
Mai devreme sau mai târziu... ăsta e cuvântul cheie întotdeauna, căci toate la timpul lor.
Oricum, treburile sunt mult mai complicate, parcă tot mai multe întrebări şi răspunsuri îmi vin. Cu cât ne punem mai multe întrebări, cu atât devenim mai nebuni, căci dintr-un răspuns ajungi să-ţi pui alte câte întrebări şi uite-aşa... te miri ce. Mă opresc aici.

Marele pas e să căutăm întotdeauna lucrurile care ne plac, căci cele care nu ne plac, vin singure, neinvitate.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Un test de inteligenţă moştenită – imagini bidimensionale