Eu, supra-eu

Doar când ai prieteni, nu-i nimic să-ţi pară prea greu!




Prieten tu, prieten el sau prieten ea. Cred până la urmă că cel mai bun prieten al meu sunt eu însămi. Şi nu cred nicidecum că e egoism. Suntem singuri în lumea asta. Singuri cu noi. Trăim o viaţă întreagă alături de cineva şi nu reuşim să îl cunoaştem la adevărata lui valoare. Vom muri şi nu vom reuşi să ne dăm seama cu adevărat, de adevăratul eu al nostru. De capacităţile şi abilităţile noastre. De non-limitele proprii.

Furăm de-a lungul vieţii modele, gesturi, idei... le preluăm pe cele de-o seamă cu noi în propriul nostru filtru şi le facem ale noastre. Nici ridurile nu seamănă între ele, deşi tot de la oboseală şi de la trecerea anilor apar. Forma, consistenţa diferă. Ochiul nu e acelaşi.

E bine să îmi fie dor de mine. E bine să mă gândesc la mine, la sufletul meu. E bine să îi văd pe ceilalţi ca pe ceva absolut normal. Nu toată lumea s-a născut să ajungă ambasador sau silvicultor. Unii se mulţumesc cu croitor, recepţioner. Nu toţi trăim în palate. Sunt destui care locuiesc pe străzi. Banca din parc e patul lor, iar tomberonul le e frigiderul. Şi câte alternative au, norocoşii! Lor cine le e prieten?

Nimic mai adevărat. Noi cu noi. În orice împrejurare. Spirijin poate că primim deseori mulţi dintre noi, dar mai departe, de noi depinde totul. De prietenul din noi.