joi, 3 decembrie 2009

Spune da, nu spune nu...

De ce atunci când avem câte un 'of' tindem să-l ascundem, ca să nu se vadă strălucirea plină de frământare din ochi? De ce bucuriilor acordăm o mai mare importanţă faţă de ceilalţi? Deşi statistic se spune că la întrebarea "Vrei să-mi povesteşti un moment din viaţa ta?", majoritatea va opta pentru un moment trist, dureros, în schimbul unuia vesel, fericit. Tot ce-i frumos trece repede şi pentru că la greu timpul devine o eternitate, iată, poate, o explicaţie.
Ne placem nouă să fim aia tarii şi puternicii, numai cu bucurii şi fineţuri. Ce trebuie tu să-mi vezi mie suferinţele şi frământările, frustrările? Mergem singuri în baie şi plângem de unul singur până la evaporarea ultimei picături de lacrimi şi după câteva luni de foc continuu, ieşim foarte învingători. Câtă forţă şi tărie!

Atâta suntem noi. Nici mai mult nici mai puţin şi fiecare îşi cunoaşte atâta-ul. Foarte adevărat, degeaba tot naştem zâmbete în colţul gurii. Mie personal îmi place omul puternic, dar vreau să îl văd şi altfel, să-l cunosc şi din celălalt unghi. Cred că nu putem face asta din teama de a nu fi prinşi cu fofârlica iar ceilalţi să ne ia de oameni totuşi slabi. Căci orice om puternic, a ajuns acolo prin depăşirea multor frustrări, dureri şi credinţe proprii.
Ne e teamă de noi de fapt. Când vom învăţa să ne acceptăm pe noi înşine cu bune, cu rele, şi cu tot trecutul nostru, ne va durea în paişpe de restul lumii, căci noi atâta suntem şi altul mama nu mai face.

Un comentariu:

  1. super, insa nu iti poti arata fata vulnerabila oricui... una e sa fii sensibil si alta sa fii smiorcait.

    RăspundețiȘtergere

Un test de inteligenţă moştenită – imagini bidimensionale