O furnică duce-n spate...

Cred că vreau o zi numai pentru mine. Doar eu şi luna. Da, vreau o noapte numai a mea. O noapte în care să adorm cu luna şi fraţii ei stelele. Să simt adierea vântului şi parfumul nopţii, să respir aerul răcoros şi fauna serii. Vreau să cânt florilor şi frunzelor, râului şi cerului, să cânt sufletului meu. Nu vreau să dorm; vreau să mă visez pe mine. De câte amintiri trecute nu fug... de ce, pentru ce? Pentru ce această fugă? Nu sunt eu, doar o amintire? Şi un viitor, desigur, dar trecutul mă poartă acolo. Chiar şi acum trăiesc un trecut pe care l-am simţit prezent cu câteva secunde în urmă. E un prezent-trecut-viitor continuu.

Trecutul e cel mai valoros. Îţi aminteşte de cine ai fost tu cândva. Viitorul e doar o himeră pe care o poţi prinde sau nu. Trecutul e acolo, în sufletul tău, e o recunoaştere a fiecăruia dintre noi. Şi oricând, poţi redeveni cine ai fost. Trebuie ştiut doar ce anume nu a mai funcţionat.

Comoara gândurilor mele. Comoara clipelor prezente.

"Ce culoare îţi place ţie cel mai mult?"
"Îmi place roz, mov, verde, galben, albastru, roşu, portocaliu şi negru."
"Da cel mai mult şi mai mult dintre astea, care îţi place?"
"Mie toate îmi plac la fel de mult."

Câţi dintre noi spuneam asta la 4 ani? Câţi dintre noi răspundem aşa acum, la 23 de ani sau la 28, la 35 de ani sau la vârste mai înaintate? Ne calăm pe o prostie şi o ţinem una într-una, în loc să lărgim orizontul de orientare înspre noi, înspre sufletul nostru. Fără grimase, fără scrâşniri...

Fiecare amintire are o culoare, fiecare secundă are o nuanţă. Eu sunt un curcubeu. Dacă recunosc curcubeul în orice împrejurare, m-am recunoscut pe mine!