Căutam prin firul ierbii un surâs pierdut. În aceste clipe, firele sunt simple oaze. Uite-acolo un morman de zăpadă, sapă bine, presimt că vom găsi chipul rătăcit! Dăi şi dăi, târâţi în genunchi, cu lăcomia şi bucuria dinaintea furtunii. „Nu se mai sfârşeşte mormanul ăsta... mi-au îngheţat mâinile, o pereche de mănuşi nu ai?” Unghiile albe deja de atâta îngheţ sapă în continuare după firul de iarbă rătăcit. E ultimul morman rămas şi ultima speranţă de verde. Unde a dispărut tot verdele din lumea asta? Chiar nu aţi mai lăsat nimic, oameni buni? Nebunia disperării îşi pune colţii la bătaie. Pumnii strânşi ai lacrimilor, oasele toate ale unui trup înlănţuit de durere, picioarele răzvrătite pe întreaga curăţenie, bat şi sar topind cu toată căldura lor, îngerescul alb al firii. S-a dus zăpada şi pare că tot verdele a murit. Oaze peste oaze au rămas de-acum. Chiar şi cu atât, o mică bucurie în colţul gurii se naşte în fiecare oază. Dar surâsul pierdut când se va întoarce? În care galben va naşte un verde? În cel amestecat cu albastru, poate.
An Nou Fericit, restul e cancan!
RăspundețiȘtergere