Drept înainte!

Nu plâng şi nici nu râd pentru că încă un an râmâne în sfera amintirilor. Plâng şi râd pentru că timpul ne-o ia înainte de fiecare dată. El e dictatorul suprem şi nu avem nici o putere în faţa lui. Veşnica mea problemă, timpul! Cum trece, trece pentru că de fiecare dată mi-o fac cu mâna mea indiferent că vorbesc de lucruri măreţe sau nu.

Uneori crunt de repede mă trezesc că e seară şi e vremea pentru o nouă porţie de somn. Alteori nu ştiu cum să împing evenimentele să treacă mai repede să poată veni o nouă etapă sau o nouă zi. La noapte soseşte un nou an cu dalba încărcată... sper numai cu daruri de bine!

2009 a fost şi va mai fi câteva ore. Evenimente au fost multe; puse în balanţă nu ştiu care parte stă să atingă pâmîntul, ştiu doar că sunt şi că voi mai fi. Sper până la o sută de ani dacă nu şi mai bine! Un lucru esenţial pe care l-am învăţat anul acesta este că a doua şansă în viaţă o ai de la Dumnezeu, iar a treia de la Ăla Rău. Eu am primit o lovitură anul acesta şi o a doua şansă de viaţă. Pe o a treia chiar nu o vreau, dar vreau cât timp mai sunt acum, să duc în spate numai sacul sufletului meu. Câte crize şi nesopotamuri vor fi, voi fi şi eu printre ele cu sacul meu în spate, singura grijă pe anul 2010!

Vă doresc tuturor ce-mi doresc şi mie. Numai de bine să auzim, un 2010 pe sufletul vostru!

Făgăraş de vis

D'amour Ou D'amitië

Pictaţi în luminile oglindirii, scrijelim uşor pereţii umbrelor. Nu mai ştiu ce-am spus. Nu mai ştiu unde m-am născut. Memorialul durerii; memorialul iubirii eterne pure şi de neînlocuit. Une boucle d'oreille. Căutarea unui verité într-un butoi imens. Un tren pierdut pentru care fuga ageră şi sprintenă înseamnă cedare. Înseamnă o lungă călătorie în compartimentul vieţii către o destinaţie numită generic moarte. O moarte dincolo de care nu ne-am fi imaginat că vom găsi linişte şi împăcare.

Până la generic, destinaţia capătă denumirea de "destinaţii": copilărie, şcoală, job, soţ(ie), copii, nepoţi, pensionare, regăsire. Teoretic toţi trebuie să ne oprim în fiecare din aceste staţii. Măcar cu gândul. În fiecare există dorinţa numită "viaţă".
De ce umbra nu are culoare? De ce capătă forme şi dimensiuni? Nu e ea parte din mine? Nu e ea menită să mă apere? Nu e egalul meu, confidentul meu, susţinătorul etern? Unde dispare ea în întunericul nopţii, în bezna tunelului? De ce uneori mă sperie şi se multiplică?
Alături pentru totdeauna.
Ce-mi spune ea şi eu nu aud?

Time after time

Căutam prin firul ierbii un surâs pierdut. În aceste clipe, firele sunt simple oaze. Uite-acolo un morman de zăpadă, sapă bine, presimt că vom găsi chipul rătăcit! Dăi şi dăi, târâţi în genunchi, cu lăcomia şi bucuria dinaintea furtunii. „Nu se mai sfârşeşte mormanul ăsta... mi-au îngheţat mâinile, o pereche de mănuşi nu ai?” Unghiile albe deja de atâta îngheţ sapă în continuare după firul de iarbă rătăcit. E ultimul morman rămas şi ultima speranţă de verde. Unde a dispărut tot verdele din lumea asta? Chiar nu aţi mai lăsat nimic, oameni buni? Nebunia disperării îşi pune colţii la bătaie. Pumnii strânşi ai lacrimilor, oasele toate ale unui trup înlănţuit de durere, picioarele răzvrătite pe întreaga curăţenie, bat şi sar topind cu toată căldura lor, îngerescul alb al firii.

S-a dus zăpada şi pare că tot verdele a murit. Oaze peste oaze au rămas de-acum. Chiar şi cu atât, o mică bucurie în colţul gurii se naşte în fiecare oază. Dar surâsul pierdut când se va întoarce? În care galben va naşte un verde? În cel amestecat cu albastru, poate.

Ostrovul

Un an de-atunci. Dintr-o dorinţă de a acapara eul. Una peste alta, sunt mulţumită. Un prilej viu de a mă cuprinde. Ostrovul meu. E atât de bine... fără puncte acolo unde nu vreau eu, cu paranteze peste paranteze, cu raţiune sau simţământ.

Nici o pătrăţică nu trebuie să rămână necolorată. Chiar şi numai cu alb. Până şi albul înseamnă ceva.

Mulţumesc mami, cel mai adevărat şi prezent cititor al meu, mulţumesc Oana pentru adevărata legătură dintre noi, mulţumesc I. S. pentru ceea ce m-aţi ajutat să devin, mulţumesc Ţie pentru că exist şi tuturor, pentru mica lor contribuţie în viaţa mea. Orice bob contează. Acum câtva timp am primit unul şi mi-am dat seama că de acolo de unde nu te aştepţi, primeşti o adiere caldă. Am învăţat să citesc în stele, să privesc în întuneric.
Dar încă nu am învăţat totul!

Primiţi colindul?

Prieteni, familie, gânduri bune...
Linişte şi pace în suflet şi în gânduri.
Bucurii şi împliniri.
Pentru fiecare, atât cât îşi doreşte şi are nevoie!
Un Crăciun Fericit!
Colindele să pătrundă în casă şi în suflet! Magia Crăciunului să ne ia în braţe şi să-i primim căldura!
Să deschidem ferestrele, moşul e încă pe drum!

Gânduri gânduri...

Aerul. Incolor, inodor. Fals.
Aerul. Color, odor. Adevărat.

Toate geamurile sunt închise, iar eu respir aerul din cameră. Deschid fereastra în miez de noapte şi prospeţimea iernii pătrunde în casă, iar aerul se schimbă. Miroase a zăpadă, a prospeţime. Înainte mirosea a ceapă şi slănină. Acum cele două forţe se întrepătrund şi voi primi aerul suprem al serii care domină în acest moment. Şi în curând, după închiderea ferestrei, se va ivi un nou aer. Un al treilea simţ.
Lumina e aprinsă. Pereţii lila ai camerei, luminaţi de becul veiozei, naşte umbre, intensităţi, senzaţii. Zeci de lumi colorate fiecare în spaţiul ei. Lila-ul capătă nuanţe. Acolo în colţ, e mai închis. Patul îl umbreşte. Dacă mut veioza în altă parte, voi vedea perfect lila-ul colţului din dreapta. Aerul se odihneşte chiar şi pe lustră. Becul de 200W îmi va arăta o încăpere luminată ca în toiul zilei. Cel de 40W, îmi oferă un aer mai închis, mai intim.

Aerul meu îl colorez şi îl parfumez după cum mi-e gândul şi dorinţa.

Mâine voi spune "Ce bine e acasă!" De două luni, 80 de kilometrii au părut a fi prea greu de parcurs, dar nu-i nimic, mâine e clipa cea mare! Şi tot mâine e ajunul Crăciunului! Abia aştept să împodobesc brăduţul, să colind la luminile beculeţelor, să-l aştept pe moşul şi să mă veselesc alături de membrii familiei mele. Cei care vor fi. Pentru ceilalţi, un gând bun plin cu bucurie şi dragoste.
Şi pentru tine frăţior dragă, să ştii că oriunde ai fi, eu mă gândesc la tine şi te iubesc. Te aştept acasă. Aştept să împărtăşim momente împreună aşa cum era odată.

Crăciun fericit şi multă bucurie în suflet!

Adio şi rămâi cu bine

E dureros să cunoşti adevărul. Dar mai bine să-l deţii, oricât de crunt şi de neadevărat îţi pare sau este. Un adevăr al altuia, dar nu şi al tău.
Cel mai mare câştig al unui om este acela de a ştii că poate face rău unui om şi cu toate acestea să nu o facă, iar celălalt să nu ştie acest lucru.

"Acum ştiu şi nu mă mai tem de viaţă."
Acum ştiu şi nu mă mai tem de viaţă.

Şoapte de încurajare

Doi câini se îndreaptă vijelios înspre tine. Panică. Apoi relaxare controlată şi multă forţă în minte şi în corp. Lupta poate începe. Câinii privesc încă înspre tine şi când eşti pe punctul de a arăta puterea şi tăria din tine, aceştia te ocolesc şi fug mai departe. Nu mai îndrăzneşti să întorci capul, preferi să încerci să simţi cu spatele, o eventuală întoarcere a lor! Să se fi speriat câinii de atitudinea ta? Cât de mult contează să ştii cine eşti şi cât eşti! Deşi primeşti pericolul, forţa ta interioară te poate salva pentru că nimeni nu poate umbla acolo cu forţa dacă tu nu permiţi acest lucru.
Se spune că o femeie poate ridica o maşină în momentele în care viaţa copilului ei este pusă în primejdie. Cred. Mintea noastră şi sufletul nostru ne conduce acolo unde vrem noi. Trebuie doar să ştim ce anume vrem şi cât de intens vrem lucrul acela.

"Până şi câinii mănâncă firmiturile care cad de la masa stăpânilor lor." Ei nu au numai colţi fioroşi şi ochi roşii. E necesar însă o diferenţiere. În noi. După cum simte sufletul.

Toată ziua prin zăpadă

"Săniuţa fuge
Nimeni n-o ajunge
Are dor de ducă
Parca-ar fi nălucă!"

M-am înnebunit până şi eu pe mine cât de mult iubesc zăpada. Da, pentru că e albă, pufoasă, pentru că are un parfum foarte aromat şi proaspăt, răcoros, îmi dă fiori... alb totul şi atât de curat... anotimpul meu preferat e iarna. Astăzi ne-am săniat puţin pe la Avrig. În prag de seară, pe drumul care duce înspre Valea Avrigului, puteai zări o maşină trăgând cinci sănii după ea. La cât de mulţi eram, a fost necesar! Nebunia de pe lume. Cu fularele până la ochi, cu căciuli în cap, subţire îmbrăcaţi căci noi pornisem în Avrig cu alte socoteli şi uite-aşa... chiote, răsturnări de sănii, rujdituri cu genunchii de şoseaua acoperită cu zăpadă, rostogoliri prin zăpadă. A fost frumoasă aventura. Cât de tare poate fi senzaţia de pe sanie când e trasă de o maşină! Dacă prinde viteză mare şi mai iei şi o curbă, te-ai ras din neatenţie, dar poate deveni foarte comic momentul! Să vezi cum ai căzut şi rămâi în urmă fără ca ceilalţi să îşi dea seama sau măcar să audă strigăturile tale... sună a imposibil dar e atât de comic de posibil! :-) fuga rapid după sănii făcând gesturi disperate, numai că uuups, e cam târziu şi întuneric afară, iar semnele disperate nu se mai văd. Într-un final îşi vor da ei seama şi vor aştepta sau se vor întoarce.
Dacă treci cu brio de curbă, sentimentul satisfacţiei e mare pentru că treci prin zece tipuri de transpiraţii şi onomatopee şi tot cu fundul pe sanie ai rămas!

Eu m-am ales cu o vânătaie zdravănă la genunchiul drept pentru că vreo 20 de metrii mi-a rămas piciorul înţepenit şi m-am rujdit bine de asfaltul înzăpezit şi am mai căzut o dată din neatenţie după o curbă, unde m-am dat de-a rostogolul peste cap. Dacă ieşeam neatinsă din trenuleţ cred că nu mă mai numeam Anca! :-))
La sfârşit ne puteam numi îngheţate toţi cei care am locuit pe sănii în toate momentele acelea, dar vinul fiert cu măr şi scorţişoară de după, ne-a retransformat cu totul!

Păi nu e frumoasă iarna? Aseară a fost vijelie mare şi vedeam furtuna de zăpada... de pe toate acoperişurile caselor şi de peste tot, se ridicau fulgii şi zburdau rapid în toate direcţiile! Mie mi-a plăcut, alţii au afirmat că sunt sadică. Poate. Albul oricum curăţă. Zăpada răcoreşte. Adevărat, există şi zăpadă neagră, dar nu cred că o caută cineva pe aceea. Eventual o găseşte inevitabil. Zăpada e singurul constituent al naturii cu ajutorul căruia putem să ne jucăm şi să ne bucurăm în atât de multe feluri!

Mie îmi place iarna, zăpada şi vreau să mă bucur de fiecare dată când am ocazia. Îngheţ şi dezgheţ... 3 luni pe an. Şi din acele 3 luni, câteva săptămâni de zăpadă, iar din acele câteva săptămâni, rămân cele câteva ore de care ne bucurăm cu adevărat într-o nebunie asurzitoare, indiferent că vorbim despre sanie, patine, schiuri, bob, placă, om de zăpadă, bulgăreală... Câteva ore pe an de împlinire? Cam puţin. De-asta trebuie profitat din plin când se iveşte ocazia. Nu după chef sau dispoziţie, pentru că ce e frumos trece repede.

Dacă mâine va ploua, nu mi-ar fi părut rău?

Timp, încotro?

Tu mă faci ţurţuri
Şi mă transformi în vapori;
eu privesc zborul
Şi adulmec praful.
Înghit clăbuci.
Arunc cu lacrimi.
E un parfum expirat!

Capul sus şi ochii deschişi.
Acuză-mă pentru efemeritate!
Himerele au dispărut.
Rămâne cerul.
Ce nume poartă toate luminile acelea?

13-n prag de iarnă

Anul portocalei, anul "portocală". Nu vorbesc despre anul 2009 sau 2010. Vorbesc despre anul 2 actorie Sibiu. E atât de bine să simţi o unicitate în atât de mulţi oameni! Un tot unitar! Totul a început cu o portocală care locuia într-un copac şi care căzând a început să se rostogolească până ce a ajuns în sala 41. De aici feliuţele s-au desfăcut, iar coaja a fost sădită până ce 13 portocale şi mult mai multe cu timpul, au început să se dezvolte frumos şi din ce în ce mai frumos. Omul de zăpadă şi moşu a fost sărutat de o stea care a căzut din cer pe fruntea lor şi care i-a trimis la geam pentru a veghea neîncetat. Nici chiar vara nu reuşeşte să înlăture omul de zăpadă. El dispare doar, fără ca portocalele să bage de seamă lipsa lui, pentru că ele ştiu că el e acolo, prezent!

Magia Crăciunului a pătruns. Bradul a fost împodobit, colindele au fost spuse. Paharul s-a închinat, iubirea a fost simţită. Mâine se împart darurile.

Incă un gând bun pentru numărul 13! Pentru ce ghinion? Staţi să vedeţi pentru ce noroc!

Toate încep cu "1"

Noapte bună copilaş. Somnul să-ţi fie lin şi sufletul împăcat, căci alte griji eu ţi le-am luat deja de pe cap. Noaptea îţi va fi un sfetnic bun, iar dis-de-dimineaţă când te vei trezi, toate vor fi altfel. Lucrurile vor fi limpezi. Un unu mare şi clar. Graţie ţie, graţie ei. Mulţumesc!

Atâta timp cât crezi în săritura ta într-un picior, nu te va durea piciorul şi nu vei abandona credinţei tale.

Ploaia steluţelor

Am vrut să scriu despre stelele care încep să-şi piardă din strălucire. M-am răzgândit. Rămâne luna care se păstrează pură, inocentă, vie, prezentă. O lună care în fiecare seară mă veghează de acolo de sus. Îmi dă putere şi tărie, credinţă pentru o nouă zi.

Zise Bamse într-o seară

Mă enervează liftul, urăsc liftul! Prefer scările, e mai sigur. Condiţie fizică am, sunt obişnuită. Toată viaţa mea am iubit treptele. Pentru ce să stau închisă într-un dreptunghi în spaţiu şi să nu ştiu la ce să mă aştept în momentul deschiderii uşilor? Mă bip pe lift şi pe toate butoanele miraculo-bolante ale existenţei liftierico-modale!

De ce să nu simt răcoarea balustradei? De ce să nu simt cum mă înalţ din mine? De ce să nu mă joc cu treptele, de ce să nu alerg în sus şi-n jos în paşi de dans? Prefer să ajung la etajul doi atunci când sunt pregătită într-adevăr şi atunci când am cunoscut cu adevărat fiecare colţişor al celorlalte etaje. Şi poate vreau să savurez şi o porţie de cartofi prăjiţi pe treptele etajului întâi.

Poftă bună, mulţumesc!

Prima ninsoare

Prima ninsoare. De dimineaţă când am plecat spre facultate, ningea; fulguia de fapt. Acum o oră când mă întorceam acasă, a reînceput să fulguie. Uşor şi din ce în ce mai tare şi mai de basm. Am păpat câţiva fulgi din mers şi aş fi vrut să îi cuprind pe toţi în braţe şi să dansez cu ei.

A fost o zi între două ninsori. Şi deja zăpada s-a depus cât de cât peste case, maşini, copaci... îmi vine să ies afară şi să zburd de nebunie printre căderea fulgilor. Oare dacă aş sta nemişcată şi în picioare pentru câteva ore, aş arăta ca un urs polar? Uneori aş vrea să nu fiu om ci fenomen al naturii. Să ştiu că vin, dispar, revin... cânt şi încânt natura. Un fenomen feeric. "Pururi tânăr înfăşurat în manta-mi." Efemer şi tot timpul altfel, dar cu aceeaşi rezonanţă. Alb totul!

"Mie îmi place zăpada pentru că e albă."
"Dar există şi zăpadă neagră."
"Da, dar aceea e nesuferită!"

Eu, supra-eu

Doar când ai prieteni, nu-i nimic să-ţi pară prea greu!




Prieten tu, prieten el sau prieten ea. Cred până la urmă că cel mai bun prieten al meu sunt eu însămi. Şi nu cred nicidecum că e egoism. Suntem singuri în lumea asta. Singuri cu noi. Trăim o viaţă întreagă alături de cineva şi nu reuşim să îl cunoaştem la adevărata lui valoare. Vom muri şi nu vom reuşi să ne dăm seama cu adevărat, de adevăratul eu al nostru. De capacităţile şi abilităţile noastre. De non-limitele proprii.

Furăm de-a lungul vieţii modele, gesturi, idei... le preluăm pe cele de-o seamă cu noi în propriul nostru filtru şi le facem ale noastre. Nici ridurile nu seamănă între ele, deşi tot de la oboseală şi de la trecerea anilor apar. Forma, consistenţa diferă. Ochiul nu e acelaşi.

E bine să îmi fie dor de mine. E bine să mă gândesc la mine, la sufletul meu. E bine să îi văd pe ceilalţi ca pe ceva absolut normal. Nu toată lumea s-a născut să ajungă ambasador sau silvicultor. Unii se mulţumesc cu croitor, recepţioner. Nu toţi trăim în palate. Sunt destui care locuiesc pe străzi. Banca din parc e patul lor, iar tomberonul le e frigiderul. Şi câte alternative au, norocoşii! Lor cine le e prieten?

Nimic mai adevărat. Noi cu noi. În orice împrejurare. Spirijin poate că primim deseori mulţi dintre noi, dar mai departe, de noi depinde totul. De prietenul din noi.

Premieră

A fost premiera. Pe scena teatrului. Primul spectacol cu o astfel de importanţă interioară. Am avut emoţii. Pe scena unui teatru atât de important, e imposibil să nu îţi tremure puţin fundul, vocea... mie mi-au tremurat, dar le-am gestionat cât am putut de bine. A trecut atât de repede, că parcă a durat doar două minute în loc de două ore.
Chestiunile din culise nu se povestesc, spun doar că a fost un succes acest spectacol, a râs publicul şi s-a simţit foarte bine, s-a creat o atmosferă caldă şi de bună-dispoziţie. A fost un public educat.
Aproape 35 de oameni în distribuţie... mulţi studenţi şi actori de senzaţie ai teatrului. A fost frumos lucrul cu toată lumea, iar experienţa cu un regizor de teatru, a prins foarte bine.

Vom mai juca acest spectacol încă de patru ori până la Crăciun. Toţi sibienii sunt aşteptaţi şi toţi iubitorii de teatru care pot şi simt nevoia să se deplaseze din alte oraşe pentru a primi spiritul Crăciunului în casa sufletului lor.

"Casa Andersen. Poveşti de Crăciun."
15, 19 şi 23 decembrie, orele 19:00 şi 19 decembrie ora 11:00.

Aş colinda non-stop. Iubesc colindele, iubesc Crăciunul, iubesc zăpada, iubesc să împodobesc bradul, iubesc atmosfera sărbătorilor de iarnă.
Iubesc iarna şi vreau să ningă. Vreau la patinoar, vreau cu sania pe pârtie!
Colindă, colindă! Ningăăăă...
Alb totul.

Poveşti de Crăciun

Mâine. Adică azi, că deja orologiul a bătut goanga pentru miezul nopţii, orele 19:00, "Poveste de Crăciun" în premieră pe scena Teatrului Naţional "Radu Stanca" Sibiu.

Spectacolul se va relua şi în 15, 19 şi 23 decembrie începând cu orele 19:00 pentru cine are timp şi bucurie pentru un spectacol de teatru, iar pe data de 19 decembrie se va juca şi la ora 11:00, special pentru cei mici şi bunici. Şi pentru toţi doritorii.

Spiritul Crăciunului a intrat deja în sufletele noastre. Să-i primim mesajele cu bucurie!

CASA ANDERSEN - POVEŞTI DE CRĂCIUN, un scenariu de Bogdan Sărătean după texte de Hans Christian Andersen, Maurice Maeterlinck, Flaviu Suhastru, Mircea Crişan şi Dan Mihăescu – loc de desfăşurare: Teatrul Naţional "Radu Stanca"

REGIA: Bogdan Sărătean

SCENOGRAFIA: Alin Gavrilă

VIDEO: Costin Chesnoiu, Alexandru Radu

ASISTENŢI DE REGIE: Cristina Ghinea, Adrian Menchiu

DISTRIBUŢIA: Codruţa Vasiu, Viorel Raţă, Cătălin Neghină, Bogdan Sărătean, Cristina Ragos, Simina Contraş

şi studenţii: Mihai Alexandru, Tania Anastasof, Veronica Arizancu, Oana Bârză, Diana Cătănescu, Alexandra Ceaca, Petra Cozianu, Alexandru Curta, Claudiu Fălămaş, Ştefana Geleriu, Adrian Grigoraş, Andrada Grosu, Andrada Groza, Mihai Isidor, Diana Lomotă, Anca Nicolae, Aneea Opriş, Michael Paicu, Ioan Paraschiv, Constantin Podu, Iulia Popa, Iulia Maria Popa, Mihaela Săndulescu, Geanina Sîrbu, Raluca Stupinean, Ramona Stupinean, Andreea Tăuşan, Corina Vişinescu

Copilul: Anamaya Brumar

- Preţ bilete: 10 lei; redus: 5 lei

O furnică duce-n spate...

Cred că vreau o zi numai pentru mine. Doar eu şi luna. Da, vreau o noapte numai a mea. O noapte în care să adorm cu luna şi fraţii ei stelele. Să simt adierea vântului şi parfumul nopţii, să respir aerul răcoros şi fauna serii. Vreau să cânt florilor şi frunzelor, râului şi cerului, să cânt sufletului meu. Nu vreau să dorm; vreau să mă visez pe mine. De câte amintiri trecute nu fug... de ce, pentru ce? Pentru ce această fugă? Nu sunt eu, doar o amintire? Şi un viitor, desigur, dar trecutul mă poartă acolo. Chiar şi acum trăiesc un trecut pe care l-am simţit prezent cu câteva secunde în urmă. E un prezent-trecut-viitor continuu.

Trecutul e cel mai valoros. Îţi aminteşte de cine ai fost tu cândva. Viitorul e doar o himeră pe care o poţi prinde sau nu. Trecutul e acolo, în sufletul tău, e o recunoaştere a fiecăruia dintre noi. Şi oricând, poţi redeveni cine ai fost. Trebuie ştiut doar ce anume nu a mai funcţionat.

Comoara gândurilor mele. Comoara clipelor prezente.

"Ce culoare îţi place ţie cel mai mult?"
"Îmi place roz, mov, verde, galben, albastru, roşu, portocaliu şi negru."
"Da cel mai mult şi mai mult dintre astea, care îţi place?"
"Mie toate îmi plac la fel de mult."

Câţi dintre noi spuneam asta la 4 ani? Câţi dintre noi răspundem aşa acum, la 23 de ani sau la 28, la 35 de ani sau la vârste mai înaintate? Ne calăm pe o prostie şi o ţinem una într-una, în loc să lărgim orizontul de orientare înspre noi, înspre sufletul nostru. Fără grimase, fără scrâşniri...

Fiecare amintire are o culoare, fiecare secundă are o nuanţă. Eu sunt un curcubeu. Dacă recunosc curcubeul în orice împrejurare, m-am recunoscut pe mine!

Verde

Inteligenţa ajută de multe ori, mai mult decât orice. Şi totuşi fără forţa de a o folosi, tot degeaba! Un doi într-unul. Cu scrupule, fără scrupule? Ar fi întrebarea. Fiecare după buna lui credinţă, ar fi răspunsul. Şi totuşi, să fie constructiv folosită? Următoarea întrebare. Şi din nou, fiecare cu buna lui credinţă.
Ce rezolvăm? Nimic. Căci inteligenţele şi credinţele nu au aceeaşi paletă de culori şi se vor bate întotdeauna cap în cap în aşa fel încât e imposibil să nu apară cucuie, ochi învineţiţi, obraji zgâriaţi... Soluţiile sunt aparent de negăsit, când de fapt soluţia se află în palmele fiecăruia. Nu trebuie decât ca toată lumea să îşi lase palmele la vedere, să nu strângă pumnii.

"Am venit să te ajut să te împaci cu Dumnezeu."
"Dar eu sunt împăcat cu Dumnezeu. Conflictul meu este cu omul."
"Nu ai nici o remuşcare pentru păcatele tale?"
"Cine ştie ce e păcatul? Căci şi el a venit din ceruri din faptele trimişilor lui Dumnezeu. Ce te-ai face tu, părinte, cu o lume fără de păcat?"

Cred că nu vreau să aflu răspunsul. Şi nici nu cred că există vreunul care să fie general valabil şi acceptat. Prezentul care mă înconjoară e mult prea puternic şi complex şi abia îi fac lui faţă. Plus că unei lumi perfecte şi ideale cred că nu i-aş ţine piept. M-aş plictisi. Ar fi prea frumos, nimic de gestionat. O rutină monotonă şi îngrozitor de greu de suportat.

Cutii şi cutiuţe

Trei cutiuţe sau cutii, după preferinţă. Oricum încape suficient de mult în fiecare.

În cea de-a treia cutie şi cea mai importantă, găsim trei cutiuţe. Şi din nou, din cele trei cutiuţe, doar una interesează în mod deosebit. Reprezintă esenţa tuturor lucrurilor. Eu păstrez a treia cutiuţă din interiorul celei de-a treia cutii. Ceea ce înseamnă că pe celelalte cinci le arunc sau le dau foc. Ideal pentru mine ar fi să le dau foc pentru că dacă cineva le va găsi la un moment dat şi le va deschide? Balaurii ar reveni. Aşa mai bine dau foc şi orice-ar fi, eu nu ştiu nimic, nu recunosc nimic.

Căci şi-n viaţă, din sute de oameni câţi cunoaştem într-o viaţă-ntreagă, selectăm şi păstrăm esenţe. Esenţă. Unul dintr-o mie.

O cutiuţă.

Cine să trăiască?

Nu mă mai stresez. Deşi deja m-am stresat, dar îmi văd în continuare de drum. Drumul meu. Şi Doamne ajută să nu depindă de un penibil atât de mare pe care îl trăieşte ţara noastră dragă, în aceste momente. Am fost la vot cu speranţă în suflet că va fi mai bine. Prea era Băsescu sigur pe el aseară. Te mai miri? Vorba aia, trăim în România, ţara tuturor posibilităţilor.

Hai noroc şi la mai bine. Eu am ţinut întotdeauna cu diplomaţia şi inteligenţa. Ceilalţi să se mai străduiască şi să mai încerce. Dar nu în carne vie căci suntem oameni, totuşi!

Poate nu va fi al' rău chiar atât de negru, mai ştii? Doamne Ajută!

Atât de simplu!

Căci până şi el are o şansă, nu doar tu. De ce te strâmbi şi scoţi perle pe gură, aruncând cu vârful bastonului în el, săracul? Crezi că va avea vreo vină că Dumnezeu l-a adus câine pe această lume? Au poate vei vrea să faceţi schimb de vieţi... Da, cu tine vorbesc, de ce te-ai ruşinat acum şi laşi capul în jos? Ai devenit şi tu o victimă a societăţii, nu-i aşa? Ai fost şmecher pentru câteva secunde şi iată cum plecăciuni solfegiezi de zor, acum! Nu-ţi fie ruşine de mine, căci eu capul meu ştiu să-l ţin drept în felul meu şi prea puţin mă interesează de ciupilica ta. Să-ţi fie ruşine de numărul pe care îl poartă la ureche. El nu are ce mânca, nu are un culcuş cald şi oliţă personală, nu face baie în bulbuci spumoşi şi parfumaţi şi nu se joacă nimeni cu el decât foarte, foarte rar.

Degeaba te aperi, căci am văzut cât se poate de clar. Om la 3 ace şi cu băbuţa după el. Probabil mergeai la vot să votezi prostia pe care o ai şi tu în cap, căci cine se-aseamănă se-adună. Mi-e cât se poate de clar.

Încep să iubesc tot mai mult frumuseţile vieţii!

Pată de culori

Bine se spune că de ceea ce fugi nu scapi, indiferent că e vorba de o prelungire a momentului de câţiva ani. Fiecare ştie în sinea lui ceea ce doreşte, doar că "materializarea dorinţei" se îngreunează datorită minţii noastre care începe să interzică.

De când suntem mici, drumul nostru în viaţa capătă culori. Pe parcurs ştergem din ele înconştient şi le trimitem în subconştient de unde nu mai ştim să le luăm, pentru că încep alte lucruri să intervină în viaţa noastră şi le astupăm. Vine însă un moment în care destuparea se produce subit, lucrurile încep să aibă alte forme şi te miri. Legăturile cu trecutul încep să aibă logică şi explicaţiile în tine vin mult mai uşor.
Nu înseamnă că trec mai uşor prin viaţă dacă mi se întâmplă lucrul acesta, dar înseamnă că ştiu mai bine ceea ce e important pentru mine, de unde provine acest important şi cât de important este şi vreau să devină. Înseamnă că în momentul în care ştiu exact de ce fac lucrul acela, uşurinţa lăuntrică implicată e de mare valoare.

Pentru fiecare, timpul e altfel.

Nu ţin prelegeri de psihologie şi nici nu vreau să mă explic mai mult, căci am cui explica. Un ajutor exterior bine specializat în acest sens, ştie cum anume să surprindă culorile fiecăruia în parte.
Atingând curcubeul în mii de nunţe, mă ating pe mine.

Frumosul

De câte ori nu m-am întrebat până când va ţine frumosul din noi, din ceilalţi, din artă, din jurul nostru... uneori ţine o secundă şi dispare apoi pentru câteva ore sau zile bune, după care revine. Mai rău, nu apare niciodată. Sau apare şi nu mai dispare decât odată cu noi.

Dar ce este frumosul? Desigur, DEX-ul spune aşa: "FRUMÓS, -OÁSĂ, frumoși, -oase, adj., adv., s.n. I. Adj. 1. (Adesea substantivat; despre ființe și părți ale lor, despre lucruri din natură, obiecte, opere de artă etc.) Care place pentru armonia liniilor, mișcărilor, culorilor etc.; care are valoare estetică; estetic. ♢ Arte frumoase = pictură, sculptură, gravură (în trecut și arhitectură, poezie, muzică, dans) ♦ (Substantivat, f. pl. art.) Ielele."

Frumosul nu este la fel pentru toată lumea, ştim asta, vedem asta în fiecare zi. Dacă pentru mine frumos este acest creion şi ţin la el, îl ascut frumos şi îl păstrez cu drag, nu înseamnă că toată lumea îmi va împărtăşi gândul. Unii spun "ce tâmpenie, e doar un creion, mai dă-o-ncolo de treabă", alţii aprobă cu o jumătate de gură, iar alţii strâmbă direct din nas şi întorc capul fără a mai spune ceva, căci ei au impresia că poate nu îi văd. Dar şi ochiul simţului interior vede.

"E frumoasă, e frumoasă, e frumoasă.
Marea care-ţi vine în întâmpinare
E frumos vântul
care te pălmuieşte cu spuma valurilor,
Glasul iubit care te cheamă
şi gustă din tine dinainte,
bucuria întoarcerii.
Acum devorezi cu nesaţ
în bucuria prezentă,
bucuria acestei clipe
care te integrează
şi te anulează
în toată natura
ce trăieşte, trăieşte."

Îmi e frumos un zâmbet, o lacrimă de dor, un suspin adevărat, copacul din faţa blocului împrejmuit cu gărduleţ de culoare maro şi găurele în formă de romburi, cerul înnorat şi fioros, zăpada, un clovn adevărat sau unul în miniatură, marea, capra neagră din vărful muntelui, o floricică rătăcită şi uitată de colegele ei, luna, aburul din ceai, banca din parc, singura banca din parc şi şi aceea săraca având două scânduri rupte.

Frumosul din mine se vede. Cât iubesc, atâta primesc. Şi mai important nu e cât primesc ci cât iubesc, pentru că din asta trăiesc, din cât iubesc. Iubesc, iubesc, trăiesc, iubesc, primesc, iubesc, iubesc, trăiesc...

This is the life

În primul tur de scrutin nu am votat. Încă de la începutul tămbălăului mi-am spus că voi merge la vot, dar voi pune ştampile peste ştampile pe buletin ca să nu mă facă ei pe mine ci eu, pe ei toţi. Din egoism sau nesimţire... sau amândouă. Nu ştiu, dar cert e că m-am săturat de minciuni, de oameni slabi, de cuvinte aruncate în gol, de dictatori şi de oamenii care încearcă să controleze totul, să domine, să manipuleze. De oamenii care se gândesc numai la ei.

Nu am votat. Recunosc că m-am deplasat până la gara din Sibiu unde se afla una din secţiile în care aveam drept de vot, dar coada era atât de mare şi mergea atât de încet totul, încât am făcut dreapta-mprejur şi la revedere! Poate aşa a vrut Dumnezeu să-mi dea o lecţie că ar trebui să mă mai gândesc, după care să revin şi să mă exprim şi eu conform credinţei mele. Căci opiniile noastre toate, contează. De întors nu m-am mai întors în acea zi, dar mă întorc pe 6 decembrie. Deja am vorbit şi cu Moş Nicolae să ne aducă şi nouă puţină lumină, măcar!

Spun cu mândrie faptul că acum cinci ani, marele magnific Băsescu, nu s-a aflat în preferinţa mea. Nici în primul tur şi nici în al doilea, deşi majoritatea tinerilor era cu el. Nu spun că a greşit în cei cinci ani, spun doar că nu a ştiut ce anume, cum anume şi cât anume. Poate abia acum va începe să se dumirească, se va mai dumiri pe parcurs sau va rămâne la fel de jongleur; în cazul în care reocupă tronul. Dar nici Geaonă poate că nu e mai bun. Nici Antonescu cu toate ideile lui sau câţi alţii care au candidat. Căci teorii ştiu cu toţii, practica însă îi omoară. Şi uite-aşa eu îmi bat capul. Ce contează câte idei stupide sau benefice are fiecare? Contează ca ei să mă convingă şi ca după ce îşi îndeplinesc visul de a ajunge preşedinte, să se ţină bine de cuvânt. Nu contează ce au făcut înainte de aceste alegeri, căci poate au făcut totul premeditat, contează cel care îmi inspiră mai multă încredere.

Nu-mi place să cred că ne merităm soarta, îmi place să cred că avem curajul şi capacitatea de a ştii ce anume e bine să alegem.

- "Da, eu cu cine votez?"
- "Voteaza pentru cine poftesti!"
- "Eu nu poftesc pe nimeni, daca e vorba de pofta."

Spune da, nu spune nu...

De ce atunci când avem câte un 'of' tindem să-l ascundem, ca să nu se vadă strălucirea plină de frământare din ochi? De ce bucuriilor acordăm o mai mare importanţă faţă de ceilalţi? Deşi statistic se spune că la întrebarea "Vrei să-mi povesteşti un moment din viaţa ta?", majoritatea va opta pentru un moment trist, dureros, în schimbul unuia vesel, fericit. Tot ce-i frumos trece repede şi pentru că la greu timpul devine o eternitate, iată, poate, o explicaţie.

Ne placem nouă să fim aia tarii şi puternicii, numai cu bucurii şi fineţuri. Ce trebuie tu să-mi vezi mie suferinţele şi frământările, frustrările? Mergem singuri în baie şi plângem de unul singur până la evaporarea ultimei picături de lacrimi şi după câteva luni de foc continuu, ieşim foarte învingători. Câtă forţă şi tărie!

Atâta suntem noi. Nici mai mult nici mai puţin şi fiecare îşi cunoaşte atâta-ul. Foarte adevărat, degeaba tot naştem zâmbete în colţul gurii. Mie personal îmi place omul puternic, dar vreau să îl văd şi altfel, să-l cunosc şi din celălalt unghi. Cred că nu putem face asta din teama de a nu fi prinşi cu fofârlica iar ceilalţi să ne ia de oameni totuşi slabi. Căci orice om puternic, a ajuns acolo prin depăşirea multor frustrări, dureri şi credinţe proprii.
Ne e teamă de noi de fapt. Când vom învăţa să ne acceptăm pe noi înşine cu bune, cu rele, şi cu tot trecutul nostru, ne va durea în paişpe de restul lumii, căci noi atâta suntem şi altul mama nu mai face.

La Mulţi Ani România!

Vântul suflă
Ploaia spală
Ceaţa diminuează
Zăpada acoperă.

Orice liman alegem
Tot acolo rămâne
Vârtejul.

Stelele înfrumuseţează,
Distrag atenţia,
Dar când nu mai e vremea lor
Ce anume rămâne?

Inima este cel mai puternic muşchi al corpului.
La Mulţi Ani România!
La Mulţi Ani române, care eşti tu,
Şi care ştii că ziua de azi ţi-o datorezi ţie.

Miros de brad

Refren:

Impodobeste mama bradul si nu te intrista
Asta e seara de Craciun, este seara ta
Impodobeste bradul tata ca ne asteapta-n prag
Colindatori la noi acasa, hai sa-i primim cu drag.

I:
E masa incarcata de nuci, mere si colacei
Fii vesela mama, la usa-s clopotei
Si cerul cu stele azi canta 'E vremea colindelor'
Hai tata, nu plange, e seara tuturor...

Refren:..

II:
Tu, mama, ma iarta de toate cate ti-am gresit
Hai, strange-ma in brate si spune-mi 'bun venit'
E noaptea cand Domnul va sta cu noi la masa iara
Hai tata.nu plange nu plange in zadar

Refren:..

Răvaşe

O plăcintă cu mere care trimite oricui gânduri îndepărtate. Câţi dintre noi nu au savurat vreodată măcar o bucăţică din această delicatesă făcută în casă? Mamă, familie, aromă caldă a serilor de iarnă... vise deschise şi uitate. Noroc că suntem oameni şi amintirile nu ni le ia nimeni, doar noi riscăm singuri să le pierdem şi să le azvârlim în ungherele pătate cu ură.

Afară căldura se ţine bine. Ne strigă încă. Luptă şi ea, sărmana, cu toate relele şi negurile zilelor prezente. În timp ce unul dă o palmă şi altul face declaraţii perverse sau încearcă să prostească şi să jecmănească până şi cel mai amărât cetăţean, soarele se luptă la sfârşitul lunii Noiembrie să mai încălzească suflete. Seara doar ce ne mai aminteşte de condiţia în care ne aflăm şi munţii minunaţi pe care îi privim şi pe care dorim să îi tragem într-o secundă cu lasoul lângă noi. Eu cel puţin asta îmi doresc. Nu vreau să îi pun şi pe alţii în condiţii care nu le-ar prii, dar măcar să am inelul Arabelei ca să mă pot transpune acolo de îndată.

Eu vreau zăpadă, multă zăpadă şi nebunie a iernii. Am primit patinele de acasă şi abia aştept să merg la patinoar să jonglez cu vântul. Apoi sanie, chiote şi vânătăi; ceai cald sau vin fiert cu scorţişoară, nas roşu şi salopetă udă leoarcă; duş cald, aspirină tamponată, somn de bebeluş şi amintiri de neuitat!

Enigmatic şi târziu

Chiar nu ştiu, e inexplicabil. Atâta dilemă şi atâta nerv pentru ceva pe care nu îl pot defini... nu există încă decât foarte multe umbre, unele color, altele alb-negru, altele total neclare. Dar iată cum uneori chiar şi puţină ceaţă strică, întru-totul, ceea ce a fost început.

Şi sprijinul moral unde e? Uneori crezi că îl ai lângă tine şi începi să investeşti cât de mult poţi în el. Îl simţi, îl vezi, îl apropii. Când te-aştepţi mai puţin, îţi întoarce curu de nu te vezi şi rămâi mască. Vrei să sapi ca să cercetezi locul, să vezi dacă a mai rămas vreun os.
Unde mai e acea scânteie care poate face şi un vulcan să erupă? Nu vreau să cred că a dispărut, căci cred că nu a existat niciodată. A fost doar o altă mască. Încă una adăugată celorlalte zeci care existau deja şi de care nu se ştia. Felicitări şi tot înainte, dragă! Reprezinţi un real ajutor!
Că doar nu de asta i se spune cur? Datorită faptului că niciodată nu îi vei vedea faţa? O dată ce ţi se arată, tu te mai poţi aştepta la altceva? Oricât s-ar întoarce, tot cur se vede. Eu una, nu mă mai pot aştepta la altceva. După ce te arzi o dată suflii şi-n iaurt.

Oare faţa noastră cât ajută?
Măcar merită încercat! Cu curaj!

Totul sau nimic

Vorba multă sărăcia omului.
Fapte, nu vorbe!

Linie şi punct.

"Alcolomia a distrus omenia. Da, alcolomia! Plus că în spaţiunile de supraveghere..." situaţia nu e tocmai roz, stimabililor!

Păi te mai miri, frate, de greşelile cetăţeanului responsabil? Nu zic, greşeli mai scot şi eu, dar chiar la nivelul acesta nu am ajuns. Iar eu am 23 de ani, am putea spune că "săraca, dacă numai atâta a invăţat şi ea până la vârsta asta...", dar unul de aproape 50 ani, responsabil al unei societăţi, să arunce cu astfel de perle în stânga şi în dreapta e mai mare jena.

După ce că încă nu ştim ce e bine şi ce e rău pentru noi şi pentru ţara asta, mai şi suprasolicităm of-ul! Scormonim bine noi cu mâna noastră, ca să fim siguri că nu degeaba am irosit timpul sau mă rog... altii poate sunt mai sadici!
Nu vreau pumnale, vreau o singură perdea albă ultra-izolantă ca să nu mai fiu nevoită să mă încarc de la toţi cei care prezintă zero interes personal.

Punct.

Paiul din ochi

E bine că e întuneric. Nimeni nu poate deranja pe nimeni. Chipurile nu se văd. Adună-ţi gândurile, strânge-le bine şi nu le da drumul prea uşor. Procesul de reproducere e cel mai benefic.

Se aud decât murmureli. E clar că toată lumea a venit cu un of şi că le prinde bine puţină umplere a spaţiului. Nu poţi ignora nimic, dar nici pe tine nu te poţi ignora. Priveşte, rosteşte, primeşte. Într-o clipă, un gând adevărat găseşte pereche. Mai eşti în stare de aceleaşi lucruri atunci când bate lumina? Un semn se lasă. Pui mâna pe geantă şi iată că e tot întuneric. Un suflu de uşurare... Procesul continuă. La sfârşit săruţi pământul pe care ai călcat şi pleci puţin altfel decât atunci când ai intrat.

Afară sprijinit, altcineva îşi caută pereche. Priveşte cu aceeaşi strălucire în ochi ca şi tine sau poate mult mai arzătoare. De unde ştii tu câţi bulbuci le clocotesc lor într-un colţ de carne vie şi spre câţi alţii se îndreaptă?

Bulbuci, bulbuci, bulbuci...

Pentru că ce?

"Tu crezi în Domnul?"






Nelinişti, nervi, stres, oboseală, zeci de gânduri pentru o zi de vineri. Ce tâmpenie... să nu fi în stare să te pui în situaţie! Gol în cap, gol în suflet, gol în intenţie. Câtă tâmpenie să ajungi la un moment dat să îţi spui tot tu ţie că eşti de căcat, deşi tu ştii pe undeva că nu eşti, de fapt! Dar pentru că gândul trage starea, te duci nene şi te tooot duci!

Tu-le muma-n cursa lor de şoareci azi şi de vocabular distins...

Poate tocmai pentru că a fost vineri. Sau poate pentru că sunt eu cum sunt.
Îţi vorbeşte chiuveta; da' nu te miri?
Eu sunt Winnie. Winnie Haydock.

Printre sute de catarge

"Eu vreau să mă ia ţiganii", a spus o fetiţă în vârstă de doar patru ani. Păi dacă ea la această vârstă fragedă are asemenea dorinţe, noi ăştia mai trecuţi prin vânt, ce să mai spunem? Vreau să fiu răpit de extratereştrii, vreau să sar din avion fără paraşută, ce să mai vrem la decadele noastre?
Şi nici măcar nu ştie de ce a nutrit un astfel de gând. Dacă n-ar fi fost atât de scumpică fetiţa şi atât de drăgălasă şi de frumoasă, poate undeva pe la 1% aş fi înţeles. Nu va ştii oare povestea tranşării? Nici de povestit nu i-o poţi povesti pentru că s-ar intra în alte registre cu psihicul ei, dar poate tipica poveste a maşinilor cu geamuri fumurii din care răsar ca din basm dinţi albi de lapte dorind să-i ofere bomboane, va fi mai de folos.

Ne plac copiii, ne plac oamenii, ne place să socializăm, să descoperim paginile sufletului nu doar coperta, dar ne putem speria de multe ori de ceea ce descoperim. O simplă arătare poate deveni atât de complicată, la fel cum o complexitate se poate transforma brusc în ceva foarte simplu şi uşor de înţeles, de descoperit.

Tu, chip ceresc, încetineşte-ţi zborul şi încalţă-mi dorinţa!

Mămico, puful când se duce, unde se duce?

Puf. Puf mult cade din cer şi afară plouă. Deşi pare haos, puful îşi urmează ruta şi rămâne zburdalnic în bătaia vântului fără a crea distorsiuni de imagine. El nu atinge pământul niciodată; vântul are grijă ca puful să ricoşeze în alţi pufuleţi sau în picurii de ploaie. Nimic nu se întrepătrunde, nimic nu se distruge, puful nu se udă, nu se strică, nu dispare, nu se împuţinează. Puful nu se odihneşte niciodată. Toate mărimile. Toate culorile. Toate formele. Şuierul aminteşte de alte anotimpuri în care puful îşi caută pereche.

Guiţ guiţ...

A fost odată un porcuşor care dădea mereu din picioare şi vroia tot prin alte grajdiuri să ajungă; altele decât cele în care se scălda. Răsturna troaca la fiecare masă, dar reuşea de cele mai multe ori să mănânce terciul şi de pe jos în aşa fel încât stăpânii şi colegii de celulă, să nu observe 'obrăznicia' acestuia.
Cât timp eşti 'obraznic' şi nimeni nu te ştie, duci o viaţă uşoară, cu "giugulugulaga", "vai, ce copil minunat", "hai, bea şi tu puţină şampanie că nu te îmbeţi acuma dintr-o gură", "ai prea mult bun simţ", "vrei să tragi şi tu un fum?". Fiecare e actor în felul său.

Grijă nu care cumva să dai cu capul de corlată. S-ar putea să te doară genunchiul.

"Da, da... când o zbura porcul." Ei, şi dacă porcul va zbura într-o zi? Ce, e chiar atât de incredibil de imposibil? Şi omul zboară levitând, un pas mai e până zboară porcul şi îţi vei retrage cuvintele. Nu, nu cuvintele foarte dese pe care le foloseşti precum marijuana, vodka, sex, futai, somn, beţie, ci cuvintele alea frumoase pe care care nu ştiu cum de, dar le mai conţii; cam puţine ce-i drept. Unele lucruri ne încrâncenează mai tare, pe unii dintre noi.

De ce porcul simte întotdeauna că aparţine unei alte lumi? Că doar e porc şi mai e şi porc pe deasupra... hai, loveşte troaca şi nu te lăsa, într-o zi o să primeşti în dar o piscină din conuri de brad în care te poţi scălda cât pofteşti. Şi-o să te lăfăi în tine.

Adevărul e că ceilalţi porci sunt mai porci decât porcul nostru şi de aceea el singur nu poate fi porc cât pentru toţi ceilalţi porci.
Logic.

Dragă Moş Crăciun

A început postul Crăciunului. Liber colindelor. Mă umplu cu bucurie momentele astea, aş plânge de să sece tot din mine. Eu una, mă gândesc cu nostalgie la sărbatorile de iarnă. Nu mai e ca în copilărie, când aşteptam cu entuziasm înflăcărat şi ieşit din comun, punga de cadouri de sub brad. dar emoţia spiritului de sărbătoare şi al magiei bradului şi al cântului, a rămas şi va tăinui întotdeauna. Ne puneau părinţii la culcare devreme tare, însă eu şi fratele meu, prefăcându-ne că dormim, pândeam pe geam în speranţa că îţi vom zări spiriduşii, sania lăsând dâre pe cer, şi pe dumneata în persoană, dând impulsuri spiriduşilor şi cântând de zor.

Moş Crăciun, tu exişti şi deşi când eram mică ţi-am cântat în persoană doar în câţiva ani şi ţi-am spus poezii frumoase, sunt sigură că tu vei mai veni la mine pentru ca să-mi umplii sufletul cu bucurie în schimbul a câteva colinde şi poezioare.
Anul acesta dragă moşule, nu am decât o singură dorinţă, dar cea mai importantă. Vreau ca numărul 4 să fie mereu prezent în viaţa mea. Mă doare să număr doar până la 3, vreau un "+1" cu care să împodobesc bradul, să râd şi să povestesc, să schimb emoţii şi gânduri. Tu ştii mai bine decât mine oricum, dar şi eu am dreptul să îţi trimit scrisori în Laponia în speranţa că într-un an, vei îngădui dorinţei mele, împlinire.

Vreau într-o zi cu ninsoare, cu fulgi mari care să cadă din cer, iar lacrimile noastre să îngheţe pământul. Seară şi toată strada luminată cu beculeţe multicolore. Şi aşa numărul 4, să îngheţe şi el.

Fără petale

Când iubeşti, iubeşti. Că greşeşti, nu realizezi eventual decât pe parcurs. Atâta timp cât flacăra există şi tu crezi... O dată ce ai intrat, nu mai poţi ieşi. Şi dacă se întâmplă să părăseşti incinta, nimic nu mai e la fel. Ne dorim oare să fie la fel? Altfel ce ne-ar mai motiva?
Grijă la cap. Mai devreme sau mai târziu.

Liber pentru verde

Mami, nu te uita că e oră târzie şi nici nu te gândi că am nevoie de odihnă. Uneori simţi nevoia să stai pur si simplu şi să stai... indiferent că e trecut de ora unu noaptea, ţie îţi vine să energizezi, să citeşti, să sari coarda sau să te plimbi. Şi nu contează că nu ai dormit foarte mult în ultimele zile sau că ai dormit de ai stins, contează că momenul tău de reflexie e prezent, te gâdilă finuţ şi te alintă. E clar cum caută ceva şi cum vrea să obţină ceva. Dacă eşti deştept şi îi faci jocul, amândoi ieşiţi în câştig. Unii au parte foarte des de astfel de clipe, alţii nici nu visează la aşa ceva - mintea lor e prea ocupată cu altfel de interese, iar alţii prind foarte rar momentul. Hrana sufletului nu trebuie să se strice căci da, are termen de expirare şi dacă nu o întinzi la timp, se face gaură.

Căţeluşul creţolin cu picioruşele şchiopătând vrea să-l iau acasă. "Ochi rătăciţi, mergi cu Domnul înainte. Are el grijă de tine."
Frunzele toamnei îşi cer iertare pentru că ne împânzesc. "Vă iert şi vă iubesc. Vreau să-mi ţes haine din coroanele voastre."
3, 2, 1 şi-ai plecat. E verde.

În pana mea...

Nu s-au inventat încă hainele făcute pe mine şi pentru mine. Nu-mi place să merg la cumpărături să-mi iau haine. Ştiu încă de la bun început că voi căuta şi nu voi găsi nimic care să mă ungă efectiv la suflet şi să spun din prima "da mai, asta mi-o iau, pentru mine a fost creată!" Şi prefer să umblu prin magazine atunci când nu am foarte mult timp la dispoziţie, în aşa fel încât să nu pierd prea mult timp şi să nu mă enervez prea tare.

De ce oare moda masculină e mult mai variată şi mai tare? În orice magazin de haine aş intra, riscul de a ieşi nervoasă pentru toate căcaturile de bluze şi pantaloni de pipiţe existente este imens. La fel mă enervez apoi pentru că nu m-am născut băiat. La ei totul e mai uşor şi total altfel. Totul e simplu şi cu stil, elegant, hainele au alte nuanţe la ei. Tot ce văd ca vestimentaţie masculină, îmi place. Nu înţeleg dorinţa exasperantă a celor care crează haine feminine, de a pune cât mai puţin material într-o bluză şi de a realiza o pereche de jeans strâmţi de îşi pleznesc venele sau cu tot felul de buzunare cusute în toate felurile imposibile şi yachi pentru mine, cel puţin.
Sunt într-adevăr şi haine frumoase pentru sexul feminin, nu zic, dar de la alea te ustură portofelul de crăpi şi o lună mănânci numai pâine cu apă.

Am primit bani să îmi cumpăr o pereche de pantaloni. Exculzând faptul că momentan nu prea am timp de pierdut prin magazine, mă întreb în câte luni voi reuşi să achiziţionez perechea de pantaloni. Probabil voi ţinti un magazin cu mintea într-o zi, voi intra şi nu ies de acolo până nu aleg perechea de pantalon. Cam aşa procedez în majoritatea situaţiilor, în ultimă instanţă. Plus că mă doare sufletul să dau mulţi bani pe haine. Unde mai găseşti tu Ioane, haine ieftine şi bune şi frumoase?
Poate în Panama...

Lumea-ntreaga îmi părea...

Când viaţa îţi aduce satisfacţii şi bucurii tinzi să uiţi de fapt care e realitatea. Începi să vezi lucrurile doar cu ochii sclipind, corpul tău emană energii pozitive şi nu că ar fi rele momentele astea. Nicidecum. E în fond lumea pe care fiecare şi-o crează şi în care vrea să se manifeste până în ultima secundă de putere. O lume pe care vrem să o păstrăm cât mai mult. Şi asta nu înseamnă că fugim de realitate, căci oricum nu avem cum.

Singura datorie reală în viaţă pe care o consider eu, e aceea de a te realiza profesional în ceea ce te împlineşte ca şi om. Celelalte datorii sunt secundare şi derivă una din cealaltă. Cum ne spunea un regretabil profesor de fizică în liceu: "nu vă doresc copii să vă treziţi în fiecare dimineaţă la ora 07:00 şi să înjuraţi pentru încă o zi de lucru pe care nu îl suportaţi. Să aveţi curajul de a face ceea ce vă place." Mult adevăr grăia. Şi e oricând şi oriunde valabilă povestea. Dacă toată lumea s-ar împlini în domeniul dorit, nu ar mai exista atâtea şi atâtea frustrări şi în mod cert nici împunsăturile şi bârfele pe la spate sau duşmăniile, nu ar mai exista. Dar cum există atât rău cât şi bine în lumea asta, nu cred să dispară vreuna vreodată. Eventual binele, dar să nu vorbesc prostii căci oricum ar fi un adevărat dezastru treaba asta.

La facultate pregătim două spectacole care se vor juca pe scena teatrului naţional. Ambele vor ieşi în decembrie. Unul va fi cu temă de Crăciun, iar celălalt va fi un spectacol al anului 2 actorie Sibiu care se va juca mai des; cât de des încă nu ştim, aşteptăm întâi să terminăm repetiţiile şi să iasă spectacolul. Săptămâna trecută am repetat trei zile intense cu profesorul nostru de la Bucureşti şi cu profele de la Sibiu pentru spectacolul anului 2, iar astăzi am început repetiţiile pentru cel de Crăciun. A fost prima repetiţie pe scena teatrului. Nu am mai călcat pe scena teatrului de anul trecut de la admitere. Au fost două zile de examen de foc, atunci. Iar astăzi când am păşit din nou pentru un scop atât de puternic, mi-am adus aminte de toate emoţiile şi momentele de la admitere.
Iar sentimentul că vei juca pe o scenă atât de importantă, în faţa unui public care nu te iartă, îţi crează responsabilităţi mult mai mari ca şi actor; în cazul meu, ca şi student la teatru. Nu ai voie să-ţi baţi joc.

E frumos să ştii că petreci atât de mult timp în jurul unor oameni care au acelaşi ţel ca şi tine şi că se lucrează frumos. Că te trezeşti dimineaţa şi abia aştepţi să te îndrepţi spre locul unde te simţi bine. Evident, nu în fiecare zi ai aceeaşi profunzime sau dispoziţie, că nu suntem roboţi ci oameni, cu trăiri, stări şi sentimente, dar cu puţin ajutor se poate depăşi momentul. Sună atât de optimist ce am spus aici, dar uneori chiar îţi vine să te dai cu capul de pereţi. Alteori trece repede. Depinde tot de noi, de oameni. De invidii, de ierarhii, de noi înşine...
Mai devreme sau mai târziu... ăsta e cuvântul cheie întotdeauna, căci toate la timpul lor.
Oricum, treburile sunt mult mai complicate, parcă tot mai multe întrebări şi răspunsuri îmi vin. Cu cât ne punem mai multe întrebări, cu atât devenim mai nebuni, căci dintr-un răspuns ajungi să-ţi pui alte câte întrebări şi uite-aşa... te miri ce. Mă opresc aici.

Marele pas e să căutăm întotdeauna lucrurile care ne plac, căci cele care nu ne plac, vin singure, neinvitate.

Un stâlp într-o viaţă

Azi a fost ziua mea; nu de naştere şi nici de nume. Am împlinit o lună şi s-a sfârşit un capitol numit tratament. Nu m-am gândit prea mult astăzi la ce înseamnă să împlineşti o lună la 23 de ani jumătate, căci îmi sună atât de ciudat şi totuşi atât de adevărat. E un paradox.

La ora asta acum o lună eram deja de câteva ore repusă în forţa conştientizării realităţii. Revăd prea bine cele de care îmi aduc aminte şi nu e necesară expunerea lor. Uneori face bine să scrii, alteori să simţi pur şi simplu... A fost o lună în care etapele au fost vizibile în mine, dar mai ales în afara mea, în jurul meu. Şi vor mai fi, cu siguranţă. Totul e altfel. A fost şi de bine, a fost şi de rău, de foarte rău... acum e de bine. Mobilizarea psihică se repune lin, întotdeauna. Multe zile am fugit, dar e mai bine să te întorci de unde ai plecat şi să începi să strângi uşor ceea ce a fost semănat.

De ce e nevoie în viaţă ca toată lumea să ne înţeleagă? Chiar nu cred că e nevoie. Ne sunt suficienţi acei puţini câţiva cărora nu ne e teamă să le împărtăşim bucăţica noastră, bobul nostru. Şi invers. Decât mult şi prost, mai bine puţin şi benefic. Îmi place tot mai mult proverbul "cine se-aseamănă se-adună"; şi nu e vorba de format bisericuţe, ci de susţinut stâlpi. Pentru susţinerea unui stâlp, sunt suficienţi doi oameni, maxim patru. Tot ce intervine peste, pentru mine e în plus, cu foarte rare excepţii. Bisericuţele pot fi susţinute de zeci de oameni, dar niciodată nu vor fi stabile; când să împingi, totul se strică, îşi pierde forma, pe când stâlpul la fel rămâne şi susţinătorii lui nu stau cu spatele unul la celălalt, niciodată.

Către "unde"?

"Care este legătura între neuropsihologie si publicitate? Publicitatea se folosește de neurologie ca să știe cum să realizeze o reclamă în așa fel încât să se coreleze cu tipul de funcționare al creierului, de activitate corticală și să poată s-o modeleze, să modeleze anumite comportamente. Se lucrează foarte mult în ingineria aceasta astăzi. E metoda cea mai simplă prin care se poate intra în creierul omului și să schimbe niste rotițe astfel încât să fie condiționat să răspundă la stimulii care se doresc a fi transmiși. Să facă cumva, ceea ce se vrea de către cei care vor să controleze."

E o mică parte preluată dintr-o conferință înregistrată audio pe care tocmai am ascultat-o, pe tema: "Efectele televiziunii asupra minții umane". E cam lungă conferința, durează aproape trei ore, dar pentru cei care doresc să o asculte o voi posta la sfârșitul articolului. Sunt extrem de multe alte lucruri importante și bine de cunoscut.

Creierul e dependent de activitatea pe care i-o oferim.
La testul de Electroencefalogramă, întâlnim 4 tipuri de frecvențe:
beta - ceea ce înseamnă că gândim, vorbim, ne implicăm, iar frecvența la care se încadrează este de 30 herți;
alfa- ne uitam la ceva și suntem într-o stare de negandire, visare; 13 herți;
teta - somn usor, vise; 8 herți;
delta -somn profund; herți foarte slabi.
Uitatul la televizor scade frecvența creierului considerabil, undeva între 8 - 13 hertzi, ceea ce arată că omul nu gândește în timp ce se uită la TV, din punct de vedere neurologic. În timp creierul se învață cu acest stimul, noi îl forțăm practic la aceste activități. Deci?

Nu mi-e foarte tare milă de mine, îmi cunosc măsurile deși le întrec uneori, oripilată fiind de situațiile la nivel național, dar mi-e foarte milă pentru noile generații, pentru tinerii acaparați de Hannah Montana, de Harry Potter, Twillight, calculator și jocuri obsesiv pe calculator, de orele în neștire pe care le petrec în fața acestor două aparate efectiv distrugătoare: Tv și calculator.
Nimeni nu ne poate interzice un film bun, al unor regizori foarte cunoscuți, un film de OSCAR sau un documentar de excepție, dar una-ntr-una, deja parcă ne doare fundu' și în fund de viața noastră!

Revoltă!

Revoltă, urgent, neapărat!
Cum să stai să savurezi o ciocolată caldă în aceeaşi cafenea cu Oana Pellea şi să nu îndrăzneşti să mergi să ceri un autograf? sau măcar să îi adresezi câteva cuvinte? Şi în plus de asta, te mai găseşti şi la doar o masă de ea? Dumnezeule... Iuliaaaaaa!! Te bat când ajungi la Sibiu, de nu te vezi! Numai pentru asta iubesc eu Bucureştiul, pentru că ai ocazia de a întâlni toţi oamenii mari de la care ai atâtea de învăţat!
Săracii, ştiu că sunt "terorizaţi" zilnic de atâţia fani (nu-mi place cum sună termenul, dar asta e), dar e o plăcere pentru noi să le impărţăşim cuvintele calde pe care le deţinem în ceea ce îi priveşte. Ce n-aş da să fiu şi eu acum în Bucureşti, acolo... Iulia, cu ruşinea murim de foame şi rămânem cu intriga nerezolvată!
Nu înseamnă că sufoci omul, ci pur şi simplu îi arăţi valoarea, aprecierea ta... atât cît o ai.

O altfel de lume

Un filmuleţ cât se poate de incitant. Cine are răbdarea de a-l viziona până la sfârşit, va rămâne cu gustul fin al unui vis inocent. Câţi dintre noi nu ne dorim să transformăm lucrurile în dorinţe proprii? Câţi dintre noi nu şi-au forţat cu imaginaţia prezentul, trecutul sau chiar viitorul?
Visarea ne tranzitează acolo unde ne este nouă bine.

Mi(s)tic

E încă frig şi ecoul suuună ne-ncetat. Aburii se transformă într-o secundă, în dâre de gheaţă. Privesc traseul lor. Să râd, să plâng? Ciocanul îmi dă impresia de multe ori că nu e bun de nimic; pentru ce a mai fost creat dacă nu e capabil să distrugă urmele? Las părul să-mi acopere ochii şi mintea, îngheţ personal, orice urmă de adevăr. Dar nici minciuna nu mă poate salva. Soluţia? Tai pletele şi las totul în bătaia liberă a vântului şi a îngheţului. Până unde voi ajunge, voi vedea. Mai târziu.

Mâine e 1, dar nu e Luni. Păcat. Poate fi un semn. Sau nu. Dacă nu cred, clar nu e un semn. Deşi am ajuns la concluzia că am premoniţii bune. Ultima m-a şocat întru totul. Mâine e 1. Noiembrie. Va fi şi mai frig decât azi. Poate. Poate nu.

Mitic.

Nu e banal

Câte în lună şi în stele; vor fi câteva zile de acasă. Din nou. Nu îmi displace. Absolvent fără diplomă. Totul are un punct; undeva, cândva.

Nu ştiu. Nu vreau. Vreau... . Pentru mine. Ieri, frumos. Azi, vedem. Săptămâna viitoare, mai mult. Lucrurile reîntră în normalitate. Cifra trei, poate să fie cu noroc.

Mă iubeşte. Ştiu. Trebuie doar să mă conving mai mult. Atât. Aici, deci, nu e punct. Încă.

Contează

Clipe care dor. Sau nu. Sau care te disperă şi te scot din sărite. Timpul ne demonstrează că suntem nişte proşti. Nu ştim să vorbim, nu ştim să ne cerem iertare, nu ştim să ne recunoaştem sentimentele... tot ce ţine de uman, nu ştim. Bine însă că ştim toate celelalte tâmpenii existenţiale, crudităţi, infecţii şi muzică bună.

Mă piş pe toate frumuşeţile şi pe toate cunoştinţele; dacă nu e umanul, e zero.

Începe cu litera " "

Familia norişor e în covalescenţă; după frică şi război, după răni şi multe palme, se strecoară ursul în bârlog şi face ordine. Va fi senin, vor fi creme delicioase, albe şi pufoase, vor fi curcubee travesând întreg Drumul-Robilor.

Mantrele au întotdeauna efect.

Punct

Cât de mari ne dăm şi cât de mici suntem, de fapt!

M-am săturat de bârfe, de jigniri, înjurături, priviri pe deasupra ochelarilor de soare, de ţigarea purtată nonşalant, de ţigănia mascată sau de eternele frustrări şi plângeri ale sufletului nostru, doar pentru a impresiona un "public" care suprizăăăă, nu e atât de prost!
Înţelegem foarte bine realitatea, o stare de spirit sau un simplu cuvânt şi eventual vrem noi să ne lăsăm prostiţi, tot din prostia noastră, până la urmă. Ca să nu părem obraznici sau nesimţiţi, inghiţim anumite mai multe lucruri şi nu spunem nimic.

În loc să ne ocupăm de lucrurile cu adevărat importante...
Până când tot atâţia "i-uri" fără punct?

Sâmbătă seara

Încă mai aştept inspiraţia divină; am terminat cartea Oanei Pellea, acum citesc "Maestrul şi Margareta" a lui Bulgakov. Sincer, nu prea mă ţine, am impresia că se învârte istorisirea în jurul aceleaşi cozi şi că se insistă prea mult asupra unei idei. Devine obsedant. Am citit decât 50 de pagini, sper la mai bine, voi vedea unde mă poartă paginile.

Vârcolaci, vraci, magie neagră, Iisus... toate la un loc mă cutremură, nu-mi place deloc. Am sentimentul că sunt urmărită. O rugăciune după fiecare cuvânt nu ar strica, dar ia prea mult timp. Mai bine citesc detaşat sufletesc şi e în regulă.

O sâmbătă cât se poate de relaxantă. Mi-e dor de exerciţii fizice. Mai am încă două săptămâni în care am interdicţie în a face efort, după care aştept să recuperez încet, încet. Mănânc mai bine, dar parcă slăbesc pe zi ce trece şi nici energie nu prea am. Având în vedere că nu fac nici sport, decât merg la şcoală şi mă uit ca vaca la colegii mei de pe margine, nu e normal, dar mai am răbdare. E în joc meseria mea şi trebuie.

Îl las deocamdată pe Bulgakov, trec la "Platonov" a lui Cehov. Mâine vine un profesor de la Bucureşti să lucrăm şi asta e singura piesă pe care nu am citit-o. E bine că nu o citisem, mă purific puţin de magii de toate culorile şi animăluţe înfiorătoare. La noapte somn cu o oră mai mult; sau poate voi alege să stau mai mult astă seară... cred că e mai bine aşa. Am timp să dorm o moarte întreagă, vorba cuiva :-)

Mi-am reamintit astă seară de momentele grele prin care am trecut. Pe undeva mi-a făcut bine. Mi-am reamintit că Dumnezeu mă iubeşte.